În această săptămână, am citit revistele Suplimentul de cultură, România literară.
-”Suplimentul de cultură”, nr. 512/6-12 februarie 2016. Ce îmi plac recenziile în care autorul ei mă face să citesc și cartea care a stat la baza ei. O astfel de recenzie este cea a lui Andrei Crăciun la cartea ”Despre ce vorbim când vorbim despre iubire”, de Raymond Carver: ”Raymond Carver stia viata. Isi taia frazele abrupt, fiindca nu totul trebuie spus. La el in carti, lumea e un balci si tot ce trebuie sa faci e sa te asezi la o masa, sa-ti torni un pahar, sa-ti aprinzi o tigara (daca s-o mai putea) si sa asculti. Uneori, poti sa si vorbesti, vorbele astea aruncate de oameni peste masa sunt in definitiv tot ce vorbim cand vorbim despre iubire (in textul care da numele volumului, un cardiolog beat povesteste despre doi batrani care au avut un accident rutier si despre tristetea lui ca nu mai putea sa o vada pe ea, pe nevasta-sa, fiind bandajat tot, ca-n filme).”
Ca de obicei, delicioase articolele lui Florin Lăzărescu. În această săptămână, un ”Smiley 🙂 ”, un articol simpatic, despre o convorbire pe facebook întâmplătoare, dar care ne poate aduce un învățământ important: ”Ideea de a plati si o mie de euro pentru un cantaret la o zi de nastere mi se pare o fita, pentru ca tradeaza un complex al plodului rasfatat care vrea musai nu stiu ce jucarie fancy, cand el, de fapt, sufera de lipsa de afectiune.”
Meir Shalev este unul dintre cei mai cunoscuți autori israelieni, din păcate încă insuficient în țara noastră. În interviul realizat de Răzvan Chiruță pentru Suplimentul de cultură, el atinge și problema religiei, întrebat fiind dacă este o persoană religioasă: ”Nu, deloc. Am un puternic sentiment ca sunt evreu – cultural, istoric, lingvistic. Scrisul meu are mult de-a face cu iudaismul si ebraica. Scriu in aceeasi limba in care a fost scrisa Biblia, cu mici diferente gramatice, dar e la fel. Daca Iisus si regele David ar intra acum in aceasta camera, as putea vorbi cu ei, ei mi-ar putea citi cartile. Sigur, nu ar intelege cuvinte precum masina sau computer, dar ar intelege tot ce are de a face cu iubirea sau cu razbunarea, cu ura. Totusi nu sunt un om religios, religia este impotriva principiilor mele, a spiritului meu si cred ca ar trebui modificata. Nu putem sa ne comportam dupa niste religii care refuza sa se modifice, sa se modernizeze.”
-”România literară”, nr. 6/12 februarie 2016. Mircea Anghelescu ne readuce aminte de Alexandru (Alecu) Văcărescu, cu referire la o carte scrisă de Dan Grădinaru, apărută la Editura Nord-Sud: ”Repunerea în discuție a operei lui Alecu Văcărescu și a locului pe care ea îl ocupă în epocă este binevenită și face parte dintre procesele firești prin care istoria literaturii repoziționează periodic autori și opere plecând fie de la descoperirea unor noi documente, fie de la noi viziuni propuse de istoriile literare, noile dicționare sau monografiile apărute între timp. Operația pe care o propune editorul nu este însă prilejuită de apariția unor noi documente sau de interpretări noi ale operei, ci de privirea nouă pe care Dan Grădinaru o aruncă asupra poeziei epocii în ansamblu și de felul neobișnuit în care utilizează rezultatele acestei investigații.”
Colegul nostru, Dan Gulea, specialist în avangarda românească, scrie cercetarea acestui curent artistic la noi, cu ocazia Centenarului Dada: ”Volumul lui Marius Hentea schimbă radical percepția asupra lui Tzara și a dadaismului; prin ricoșeu, asupra avangardei. Receptat de către adversari în special drept un autor de manifeste (anatemă preluată cu entuziasm de critică, mulți văzând în avangardă doar o literatură de manifeste), apoi ”reabilitat” de opera sa poetică (pe placa sa funerară scrie: poete), Tzara este un om al spectacolului: organizează, manageriază, provoacă, dialoghează cu publicul; uneori își ia și măsuri de precauție (învățate de la bătrânul Marinetti?), de pildă apelează la poliție pentru a-i evacua pe cei care se manifestau efectiv cu lovituri de baston (Breton, se știe).”
