-Ionut Mares scrie pe ZiarulMetropolis.ro despre Spotlight, ”decretat” de mine filmul anului 2016 (cel puțin, până acum): ”Filmul se bazează pe întâmplări reale. O astfel de premisă nu ar fi fost, bineînţeles, suficientă pentru a-i da credibilitate şi forţă dacă nu erau scenariul solid scris de McCarthy împreună cu Josh Singer şi regia lipsită de artificii, dar subtilă şi mai ales eficientă. Logica de montaj plan-contraplan, dominantă, serveşte, la nivel formal, nevoii de căutare a clarităţii şi simplităţii narative, într-un film în care trama se construieşte treptat, din frânturi de informaţii care trebuie puse cap la cap.”
-Unul dintre filmele noi din cinematografe este Hail, Caesar! Despre el, scrie Dan Becerescu pe blogul său: ”HC! inseamna bosi cu idei crete, actori si actrite cu minte putina, filme epice grandioase, musicaluri in ritm de step si drame cu pedigree, bugete tinute in lesa, comunisti imaginari si reporterite cu gustul tabloidului, relatii pasagere sau secrete ce trebuie tinute departe de ochii celor care e musai sa revina saptamana de saptamana in scaunul din cinematograf. Star system-ul e pus aici sub o lupa colorata, saltareta, in care fac casa buna micile mustaceli ironice cu dragostea de film. Pentru ca o lume a falsurilor, a kitsch-ului si a superficialitatii poate, intr-un mod miraculos, sa inspire profund si autentic.”
–Filmul meu preferat din 2015 a fost The Rover, cules din topul anului 2014 de la Cristi Mărculescu. De aceea, m-am bucurat că a început seria de articole cu filmele cele mai bune ale anului 2015: ”Am avut vreo agendă pentru filme 2015? Mi-ar plăcea să cred că nu, dar la modul lucid am avut zero toleranță la căcănăreli americane, zero interes pentru cinemaul japonez dramatic, niște pulsiuni de vinovăție (pe care le am destul de constant) că nu văd destule filme franceze. Am în continuare o pasiune cam mare pentru vizual și un dispreț greu de temperat pentru narativ. Mi s-a părut un an mai bun pentru documentar decât pentru ficțiune și un an în care singurele filme americane valide provin de la importuri regizorale. După Cannes 2015 (Dheepan) și Berlinala care tocmai s-a fâsâit, pardon finalizat, o să ne îngropăm în semidocții stângiste cu refugiați și ipocrizi burgheze despre refugiați. Nu că trendul nu s-ar fi startat deja. Dar putem să sperăm că o să fie un an măcar la fel de bun ca 2015. Also, sunt șocat că am 3 filme germane în topul de anul ăsta.”
-Au fost decernate premiile Oscar, dar înainte de asta, s-au scris articole despre filmele aflate în competiție, plus pronosticuri. Unul dintre articole a apărut pe blogul lui Adrian Georgescu. Lui i-a plăcut cel mai mult Room: ”“Room” nu tratează problemele unui grup restrâns de oameni, nu te “cumpără” cu imaginile unor depărtări magnetice, austeritatea imaginii nu-i căutată, ci necesară, nu stoarce lacrimi prin corectitudine politică. E despre înstrăinare, însingurare, cruzime, maternitate, sacrificiu, despre măsura în care se poate repara un rău deja făcut. Intri în poveste ca într-un puzzle al răului, înțelegând treptat ce se întâmplă și, mai ales, ce s-a întâmplat. Jumătate din film are loc într-o cameră în care mama și fiul sunt încuiați, dar partea a doua este mai interesantă, întrucât, cumva, te simți pus în fața unei oglinzi. Problema, veți descoperi, nu-i numai cum să evadeze, ci, mai ales, cum se va adapta copilul la o lume pe care nu o știe decât din poveștile mamei.”
-Să mai promovăm și filme clasice. Pe FilmMenu, Andreea Mihalcea scrie despre ”Munca ocazională a unei sclave domestice”, un film din 1973: ”În „Munca ocazională a unei sclave domesticeˮ, Kluge, format în drept, prozator, autor de cărți de sociologie și filosofie politică, producător de programe de televiziune, co-autor al Manifestului de la Oberhausen (1962) și, nu în cele din urmă, cineast, construiește o protagonistă care dă la schimb traiul conjugal opresiv pe experiența militantismului și a schimbării sociale. Odată eliberată de coordonatele elementare care îi determină realitatea individuală imediată, Roswitha Bronski (Alexandra Kluge) încearcă să repare, deseori în feluri absurde, nedreptățile sociale ale unei realități colective mai largi. Dificultățile și paradoxurile care derivă din asumarea unei astfel de misiuni utopice angrenează conceptual filmul, un mockumentary reprezentativ pentru ceea ce a însemnat moștenirea brechtianismului pentru Noul Cinema German. Adept atât al transparentizării deciziilor de interes public și al modelării configurației sociale, politice și economice, cât și al transferului controlului acestora dinspre o administrație a celor puțini înspre categorii înspre categorii direct vizate, Kluge investighează aici în primul rând coexistența și ciocnirea sferei private cu cea publică, prin prisma abordării unor problematici precum statutul legal și etic al avortului, diferențele și inechitățile dintre sexe, distribuirea responsabilităților domestice conjugale sau capacitatea de schimbare socială generată de un individ.”
–La final, un articol mai vechi, dar pe care l-am descoperit abia acum: ”Erotism în cinemaul est-european-Noua secvente de vazut si una de evitat”. Georgiana Madin ne vorbeste despre Iubirile unei blonde, de Milos Forman: ”Andula (Hana Brejchová) lucrează la o fabrică de încălţăminte dintr-un mic oraş industrial şi locuieşte la un internat înghesuit de fete. Deşi conducerea fabricii se hotărăşte să aducă bărbaţi în oraş pentru divertismentul fetelor, compătimindu-le că nu au pe nimeni care să le alinte după o zi monotonă, Andula şi cele două prietene nu sunt prea încântate de rezerviştii de 40 de ani însuraţi şi molcomi în gândire şi, după o lungă tatonare în faţa unei sticle de vin la o petrecere special organizată de conducere, fetele îi lasă baltă pe rezervişti. Andula însă nu apucă să plece de tot, pescuită fiind de pianistul orchestrei de jazz într-o cămăruţă din aceeaşi clădire în care e cazat el. Nu durează mult şi Andula se lasă sedusă şi, judecând după nesiguranţa şi agitaţia ei, e prima experienţă sexuală din viaţa ei. Erotismul secvenţei în care pianistul, care stă întins peste abdomenul ei, o complimentează că e angulară ca un Picasso, e destul de sublimat, respectând crisparea personajului. Dar cu toate că nu dezvăluie foarte mult după standardele de astăzi, reuşeşte să transmită mai mult fior decât filme care tratează situaţii similare necenzurat.” (Georgiana Madin)
(Jovi)
-Ioana Raluca Popescu despre premiile Oscar: ‘Ca in fiecare an, la premiile Oscar avem probleme. Nu e nominalizat cine trebuie, nu castiga cine merita, ba sunt prea putini actori de culoare nominalizati, ba actritele nu au roluri pe masura talentului comparativ cu actorii. Vorba lui Chris Rock, de ce nu se da premiul Oscar pentru cel mai actor, indiferent daca e barbat sau femeie? Doua cuvinte sunt pe buzele tuturor: politically correct. Ne e frica sa legam trei cuvinte. Daca jignim femeile? Daca jignim minoritatile sexuale? Daca si iar daca. In 2016, marea grija a comunitatii de la Hollywood a stat in faptul ca actorii de culoare nu au fost bagati in seama la nominalizari. Tind sa cred ca la anul problema va fi oarecum rezolvata cu remake-ul „The Birth of a Nation”. Will Smith nu a fost nominalizat pentru rolul din „Concussion”, Idris Elba a fost ignorat pentru „Beasts of no nation” iar Jada Pinkett Smith a anuntat ca va boicota ceremonia. Alta e problema. ‘
-Despre Oscaruri am citit si la Blog de Cinema. Printre altele: ‘Singura mare surpriză la această ediție a Oscarurilor s-a înregistrat la categoria Cel mai bun actor în rol secundar, unde principalul favorit, Sylvester Stallone, se pare că n-a fost și favoritul membrilor Academiei, care l-au votat pe Mark Rylance, pentru rolul din Bridge of Spies.‘ Marturisesc ca pentru mine nu a fost deloc o surpriza, caci Mark Rylance este (un mare) actor, nu (fost) culturist.
-Cei si cele interesati/e de toaletele de Oscar ale vedetelor sunt invitati sa le admire la ‘Traieste Altfel’.
-Angela este prima care a vazut ‘Gods of Egypt’: ‘Un lucru este clar- “Gods of Egypt” nu te plictiseste. Poti sa il acuzi ca devine prea ridicol, prea maret sau prea prostesc. Insa e prea mult din prea mult, fara sa aiba musai logica. Efecte vizuale din plin, unele bine editate, insa altele lasa impresia ca au fost facute spre final, de amatori fara buget. Ni se contureaza o lume bombastica, reimaginata in desfatare si haos (zeii sunt mai degraba vedete si muritorii fani). Idee buna, ofertanta care se pierde in concept si in executie, pana la a ajunge sa para artificial.’
-Mihai Brezeanu scrie la liternet.ro despre ‘The Big Short’: ‘În The Big Short semnalizarea ofsaid-ului în care trăim şi potenţiala nelinişte stârnită în sinele privitorului merg încă mai departe. Aparent, vedem povestea celor câţiva, puţini, incredibil de puţini oameni care au intuit criza financiară din 2007-2008. Bazându-se pe excelenta carte a lui Michael Lewis, The Big Short: Inside the Doomsday Machine, adaptată pentru ecran (şi Oscar) de Charles Randolph, Adam McKay şi Lewis, filmul lui McKay desfăşoară mai multe fire narative care duc cu toatele la climax-ul reprezentat de prăbuşirea pieţei imobiliare americane care, la rândul ei, avea să amorseze cea mai dură prăbuşire a pieţelor sistemului occidentalo-capitalist de după cel de-al doilea război mondial.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan.
Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această perioadă:
-”Tout en haut du monde” (2015)
