–Premiile obtinute la Cannes de filmul lui Cristian Mungiu au avut rasunet imediat in spatiul internetic. Irina-Margareta Nistor de la liternet.ro si-a intitulat relatarea ‘Cei 3 C câştigători (Cristian, Cosmina şi Cristina) Şi ce câştigători!!! ‘ ‘Cel mai bun scenariu: Cristian Mungiu pentru După dealuri, (după romanele Tatianei Niculescu Bran, după cum a precizat voice-overul), şi care a dovedit încă o dată că nu degeaba a luat un asemenea trofeu, având un discurs strălucit. Citez ideea: „Ştim că e după un caz real, nu putem schimba ce s-a întâmplat, dar filmul ar putea să împiedice să se repete tragedia”. S-a grăbit să spună cât mai multe că nu se ştie când o să se mai afle pe scena Palatului, a adăugat. Aş zice că se alintă. În mod sigur îl va ajunge pe Haneke, selecţionat de 6 ori.’
-‘Jurnalul National’ publica un interviu cu Cosmina Stratan: ‘Jurnalul Naţional: Cred că nici tu nu ţi-ai imaginat un asemenea debut fulminant. Primul tău rol în film, Voichiţa, ţi-a adus premiul pentru cea mai bună interpretare feminină la Cannes (n.n. cu acelaşi premiu a fost recompensată şi Cristina Flutur, cealaltă protagonistă a filmului „După dealuri”, regizat de Cristian Mungiu) / Cosmina Stratan: Sigur nu mi-am imaginat că o să primim premiul pentru interpretare. Mă aşteptam ca filmul să ia un premiu, dar nu mă aşteptam să fie ăsta. Ne-a luat total prin surprindere, de asta am şi ajuns cu zece minute înainte să primesc premiul. Am întârziat foarte mult la gală. Noi, după ce am avut proiecţia şi încă trei zile de interviuri la Cannes, ne-am întors la Bucureşti. Şi am aflat în aceeaşi zi cu gala, că trebuie să fim prezente în sală. Asta însemna ceva. Atunci, am luat primul avion… Am alergat prin aeroporturi, a fost o aventură. Ne-am îmbrăcat în aeroport. Cristian (n.n. Mungiu, care a primit premiul pentru scenariu) venise mai devreme… Dar probabil că juriul s-a hotărât mai târziu să ne acorde premiul de interpretare, nu-mi dau seama ce s-a întâmplat, cert e că am făcut maraton (râde). Totul a mers foarte repede încă de la casting, apoi au început repetiţiile şi filmările şi acum am fost la Cannes. M-am întors acasă (n.n. în Bucureşti) acum câteva minute (râde)… Acum trebuie să mă obişnuiesc cu situaţia actuală, pentru că nu-mi dau seama când s-au întâmplat toate astea. E un sentiment copleşitor.’
-Tot aici scrie despre palmaresul festivalului si Eugenia Voda: ‘Palme d’or: „Iubire”, de Michael Haneke. Am scris pe larg, săptămâna trecută, despre acest film tulburător. Voi spune doar că austriacul Haneke intră acum în clubul foarte select al cineaştilor care au două „Palme” la activ şi că regizorul a urcat pe scenă împreună cu cei doi splendizi octogenari: Emmanuelle Riva şi Jean-Louis Trintignant (regulamentul prevede că premiile de interpretare nu pot merge la actorii din filmul distins cu Palme d’or). A fost, aşadar, una dintre ediţiile festivalului la care cel declarat „marele favorit” a fost declarat şi câştigător, deci o Palme d’or fără surprize. / Surprizele încep după. Absolut nimeni nu se aştepta, nici chiar cei mai excentrici pariori, ca al doile premiu ca importanţă, Marele Premiu (Le Grand Prix), să meargă la un film plasat în coada tuturor clasamentelor, dar care are marele merit că vine din Italia, iar Nanni Moretti a fost hotărât să le facă italienilor o bucurie, ceea ce a şi reuşit! „Reality”, al lui Matteo Garrone – o comedie tristă, ieşită din mantaua „Bellissimei”, despre un napoletan al zilelor noastre care îşi pierde uzul raţiunii, convins că „are talent” şi că trebuie să fie selectat la Big Brother -, e mult sub nivelul filmului despre Mafie, de acum câţiva ani, „Gomorra”, al aceluiaşi Garrone (distins, şi atunci, tot cu un Grand Prix). Trebuie să îmi recunosc dezamăgirea: speram ca filmul lui Cristian Mungiu, care a făcut o figură mult mai bună în competiţie şi în recepţia critică, să fie filmul distins cu Grand Prix. N-a fost să fie. În schimb, i s-a acordat Premiul pentru scenariu. Important este că Mungiu „a confirmat”, şi că, pe o scenă pe care, în 2012, n-a mai urcat nimeni din Est, a făcut-o el, cu „Dincolo de dealuri” şi cu actriţele lui, Cosmina Stratan (28 de ani) şi Cristina Flutur (34), care au câştigat, împreună, Premiul de interpretare feminină! Amândouă „ieşence”, amândouă jucând cu o concentrare şi cu o dăruire ieşite din comun, amândouă la debut în lungmetraj! Să câştigi premiul de interpretare, cu primul film, la cel mai important festival al lumii – asta se cheamă Destin! Pentru ideea de a le acorda actriţelor noastre premiul, şi nu actriţei coreene cu nume complicat, văzută de presă ca marea favorită, Nanni Moretti merită felicitări! ‘
-Despre filmul lui Mungiu scrisese si Adina pentru Marele Ecran rebotezat Marele Ecrannes :-): ‘După dealuri nu se limitează la microlumea din „mănăstirea de pe deal”, ci face punţi de legătură între ea şi societatea în care funcţionează. Cu sistemul ei de învăţământ (care a făcut loc abuzurilor sugerate în copilăria celor două orfane), cu sistemul ei medical (v. medicul care prescrie rugăciune în loc de medicamente), şi cu cel de justiţie (v. aerul plictisit al poliţiştilor). E un film care nu rămâne doar la povestea din mănăstire şi caută răspunsuri la întrebarea „Cum a fost posibil?” şi în lumea din afara ei. Un film complex, deloc uşor de vizionat, dar care aduce nişte întrebări şi nişte provocări necesare în România. Hai să sperăm că va ajunge în cinema.’
(Dan)
-‘Days of beind wild’ este unul dintre filmele de inceput ale regizorului chinez Kar Wai Wong, film ce este recenzat pe FilmSinopsis.ro in aceasta saptamana: „Wong Kar Wai este un geniu când vine vorba de atmosferă, când se joacă cu lumina şi umbrele, cu muzica şi sentimentele. A demonstrat acest lucru cu In the Mood for love sau cu 2046, dar înainte de aceste două producţii de excepţie, regizorul chinez a uimit publicul cu Days of being Wild, o poveste asemănătoare cu cea din In The Mood for love. Povestea are loc la începutul anilor ’60 şi începe când o sticlă de Coca-Cola se deschide. Un el şi o ea încep o discuţie nevinovată însă romantismul impecabil a lui Wong îşi face simţită prezenţa.”
–Bogdan de la Blogul cu filme ne face o prezentare detaliata a operei cinematografice a lui Nanni Moretti, cel care in acest an a fost presedintele juriului de la Festivalul International de la Cannes: „Capodopera. Pentru mine, ”Caro diario” este Filmul lui Moretti. Însumează tot ce are regizorul ăsta de oferit. (…) Moretti este un actor mediocru, un regizor mediu (căruia nu prea îi pasă de cadre, culori), dar un cineast memorabil. Doar ce ai văzut două filme de el, și îți va rămâne într-un sertar al minții. Permanent.”
-Cinabru ne ofera un alt articol plin de informatii inedite, intitulat „Afisul de film din Ghana optzecista„. In perioada cand si la noi, dupa cum spune si el, se facea trafic de casete video cu filme americane sau chinezesti, cand erau sali clandestine sau si mai multe retele de filme video la vecini, in Africa se „reinventa” afisul acestor filme: „Afişele clasice erau greu de procurat, dificil de păstrat şi prea puţin rezistente, mai ales la drumuri lungi şi în condiţii de umiditate şi/sau secetă. Chiar, în anumite cazuri, mult prea scumpe şi prea mici. Artişti locali existau destui, majoritatea câştigând bani buni tocmai din reclame, afişe, firme. Aşa că au început să picteze afişe pentru filmele noi, pentru casetele video, folosind ca suport saci de făină, care le ofereau o suprafaţă standard de 100/150 cm, suficient pentru a fi mai mult decât vizibil. Mulţi foloseau câte doi saci, deja o suprafaţă considerabilă. Nu se ştie cine a inaugurat genul, posibil să fi fost un artist de provincie anonim, dar oferea pictorilor şi graficienilor din Ghana nu doar o nouă sursă de venit, constant şi apreciabil, dar mai ales o libertate a expresiei de invidiat.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi
