-Nu am ajuns încă la filmul Steve Jobs, dar o analiză foarte bună a acestuia face Dan Becerescu pe blogul său: ”Sorkin scrie dialoguri excelente mai mereu, iar atunci cand are pe mana un perfectionist razbunator si freak control zburda pur si simplu printre replici destepte. Undeva pe la inceputul filmului, explicandu-i asistentei lui buna la toate cat de importanta este punctualitatea, Steve Jobs puncteaza: Coach lands on the runway at the exact same time as first class. E in nuce chintesenta personalitatii sale si filosofia sa de business. In oglinda si rasturnat, la finalul filmului, acelasi personaj e dispus sa-si lase auditoriul sa astepte atata vreme cat el are de citit un eseu al fiicei lui. Si aceasta transformare personala, nicidecum intreaga, dar al naibii de fina si surprinzatoare, habar n-am si cat de adevarata, e construita via ceea ce se intampla in spatele scenei inainte cu cateva minute de lansarea a trei dintre produsele gandite de Steve Jobs.”
-Puțină lume scrie despre filmele de la festivalurile de cinematografie din lume, de aceea orice articol pe această temă este binevenit. Astăzi vi-l prezint pe cel scris de Mihai Fulger pe IstoriaFilmului.ro despre Lily Lane (Liliom ösvény), filmul cineastului maghiar Bence (Benedek) Fliegauf, prezent la Berlinale: ”Firul epic este fragmentar, subminat constant de flashbackuri sau viziuni onirice, în alb-negru, semiobscuritate şi ralanti, de secvenţe de integrare în natură sau de intimitate între mamă şi fiu. Conceptul imaginii lui Zoltán Lovasi, cu planuri-detaliu şi panoramări revelatoare, scenografia cu obiecte stridente, designul de sunet şi muzica apăsătoare, semnate toate chiar de Bence Fliegauf, contribuie la crearea unei atmosfere enigmatice şi totodată terifiante, la fel ca şi interpretările excelente, în mare parte interiorizate (deşi nu lipsesc răbufnirile violente), ale celor doi actori principali. Regizorul-scenarist ne poartă într-o lume a beznei ce poate ascunde monştri (şi „numai morţii nu se tem de întuneric”, după cum scrie Rebeka într-o conversaţie cu soţul ei, lăsându-l pe acesta fără replică), o lume pe care ajungem să o descoperim, treptat, chiar prin ochii (tot mai puţin) inocenţi ai copilului, sperând că drumul celor doi îi va scoate, în cele din urmă, la lumină.”
-Un nou film european în cinematografele românești, La tete haute. Despre el, scrie Adriana Gionea pe PostModern.ro: ”La tete haute rămâne genul de film care dinamitează certitudinile şi lasă în urma lui întrebări şi indignare. Te indignezi când realizezi că autorităţile i l-au încredinţat pe Malony şi pe fratele său mamei neglijente, în urma anchetei sociale demarate când Malony avea doar şapte ani şi nu era totul pierdut, şi încep să năvăleasca apoi tot felul de întrebări legate de modul în care mai poate fi salvat un om răzvrătit împotriva tuturor aspectelor ce i-ar asigura o viaţă normală, asta însemnând legală. Totodată, ajungi să te întrebi dacă există cu adevărat sisteme şi ţări civilizate atunci când apare provocarea delincvenţei juvenile şi de ce până şi în ţările civilizate există marginali.”
-Dacă vreți un film horror de calitate, sunt câțiva bloggeri buni care vă pot recomanda ceva titluri tari. Eu nu sunt fan al acestui gen de filme, dar îl puteți urmări pe Cristi Mărculescu și articolele sale. Săptămâna asta, scrie despre regizorul polonez Andrzej Zulawski: ”Cinema-ul în stare pură necesită doze și supra-doze de demență. Andrzej Zulawski le-a îndesat cu furie și cinism prin toate filmele lui, fie ele poloneze sau franțuzite. Pe Zulawski îl știu, paradoxal mai mult fanii de film horror decât ăia snobi care se dau pasionați de plictisurile catolice pompoase ale cinema-ului polonez. Motivul e Possession (1981), ăl mai fucked-up film de oroare de la Night of the Living Dead (1968) și pân la Martyrs (2008). Genul de film care atât de psihozat că-ți modifică ADN-ul. Oroarea atotputernică care se îmbibă prin spasmele psihotice ale unor persoanje prinse în ceva ce-ar putea să fie invazie extraterestră, posesiune demonică, complot secret sau pur și simplu o încarnare a urii.”
(Jovi)
-La liternet.ro Mihai Brezeanu scrie despre filmul lui Alexandu Solomon ‘România: patru patrii’ prezentat in premiera la Arte TV, si proiectat recent la Bucuresti in proiectie publica: ‘Navigând prin câteva decenii de istorie naţională, prin destinele şi cărţile câtorva artişti (excelent montajul realizat de Sophie Reiter!), filmul reuşeşte să emoţioneze cu osebire în clipele când marile teme fac loc detaliului, când grandioasele planuri, vise ori regrete tac, îngăduind clipa. Un alambic din altă eră, un înlocuitor de scaun de redactor-şef, o terasă capitalistă, una post-comunistă. Vedere asupra satului, asupra istoriei recente, asupra metropolei supreme, asupra oraşului ce se căzneşte să se re-inventeze. Oricât de anacronic peisajul, oricât de încărcată de regrete amintirea, oricât de majestuoasă sau cacofonică priveliştea, nimic nu se înfige mai adânc pe retina şi în cordul privitorului decât privirea ce priveşte. Patru perechi de ochi îmbrăţişând, fragil, temător, dar definitiv, o lume pe care, cunoscând-o, înţelegând-o, asumând-o, nu se sfiesc să încerce a o schimba.’
-Abia astept sa vad ‘Hail Cezar’ al fratilor Coen. Pana atunci imi exersez engleza citind cronica Ioanei Raluca Popescu de la ‘Edge and Back’: ‘Here’s the deal with “Hail, Caesar”: it delivers a punch in the gut of studio entertainment which follows the same formula as they did in the past. The sand and sandles pictures which showcased the opulence and vanity of the days are still here. The crowds are now targeted through their social media likes and the execs deliver. The stars are most of the times flawed individuals who are made shinny and bright by the men and women who foster every second of their lives. Couples are made and unmade because the news sells, the shady past of some actors, their exploits in some not so savory movies is hidden with a vigor which would make the Mafia seem like a choir group and the political and social obsession are made a mockery of what they truly are.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan.
