-Dupa cum am mai anuntat aici, anul acesta la Cannes au fost mai multi corespondenti din randul blogurilor din Romania. Cele mai asteptate cronici pentru mine au fost cele ale Adinei, de pe blogul Marele Ecran. Iata ce spune dupa vizionarea atractiei speciale (pentru noi), filmul „Dupa dealuri” al lui Cristian Mungiu: „După dealuri nu se limitează la microlumea din „mănăstirea de pe deal”, ci face punţi de legătură între ea şi societatea în care funcţionează. Cu sistemul ei de învăţământ (care a făcut loc abuzurilor sugerate în copilăria celor două orfane), cu sistemul ei medical (v. medicul care prescrie rugăciune în loc de medicamente), şi cu cel de justiţie (v. aerul plictisit al poliţiştilor). E un film care nu rămâne doar la povestea din mănăstire şi caută răspunsuri la întrebarea „Cum a fost posibil?” şi în lumea din afara ei. Un film complex, deloc uşor de vizionat, dar care aduce nişte întrebări şi nişte provocări necesare în România.”
-Saptamana trecuta au avut loc cateva premiere de film interesante, printre care The Dictator si Dark Shadows. Iata ce se scrie despre ultimul pe blogul „Un film pe zi„: „Filmul arată extraordinar, iar imaginile sunt superbe. Machiajul, costumele și decorurile sunt excelent făcute, creând o atmosferă elegantă de benzi desenate horror. Nu-ți poți lua ochii de la Johnny Depp și Eva Green, amândoi sunt frumoși și foarte potriviți lumii filmului. Povestea însă cam lasă de dorit, fiind pe alocuri ilogică sau incompletă. Nu înțelegi de ce Angelique nu-și folosește de la început anumite super-puteri pe care descoperim că le are, e neclar când și cum s-a înfiripat dragostea dintre Barnabas și Victoria și iarăși e neclar când e film horror și când se parodiază un film horror. La un moment dat conflictul, adică recâștigarea controlului pieței de pește, se diluează și se disipează în alte conflicte mărunte, încât și atenția publicului scade, așteptând finalul eliberator.”
(Jovi)
–Ziarul Adevarul a distribuit saptamana trecuta DVD-ul cu filmul ‘Nunta mută’ regizat de Horaţiu Mălăele. Cu aceasta ocazie este publicat pentru prima data in Romania si interviul acordat de indragitul actor si regizor jurnalistului francez Aurelien Ferenczi la Paris in 2009: ‘Domnule Mălăele, aţi pornit ca actor. De ce aţi trecut la regie? Horaţiu Mălăele: Eu cred că actorii, scenografii, scriitorii, pictorii, poeţii, coregrafii şi regizorii „locuiesc” în acelaşi cartier. ,,Suntem puţini, dar venim de la Atena!”, spunea Pier Paolo Pasolini cu mulţi ani în urmă. Trecerea dintr-un bloc în altul dintr-un apartament în altul, ţine de acumulări, timp şi şansă.’
-Un alt interviu care ne-a atras atentia este cel luat de My MagicStar producatoarei Monica Lăzurean-Gorgan, cea care a intocmit selectia romaneasca a evenimentului Producer on the Move din cadrul Festivalului de la Cannes: ‘Despre industria de film din România – Nu cred că filmele românești au ca scop câștigarea de premii la festivaluri. Dar cred că sunt câţiva regizori cu o voce puternică și personală, care pot spune o poveste într-un mod curajos și autentic, chiar forțând limitele cinematografiei și dramaturgiei. Când încep să lucreze la un scenariu, nu se gândesc la un anumit festival sau la un anumit premiu, ci încearcă să înțeleagă lumea în care trăim. Sunt sigură că în următorii ani vor apărea și regizori și producători care vor începe să facă filme comerciale. Dar nu cred că putem vorbi de o industrie de film în România, pentru că, la noi, oamenii nu merg la cinema, iar filmul, pe lângă artă, înseamnă și profit. Și, în prezent, nu putem vorbi de profit în ceea ce privește filmele europene, mai ales cele românești”.’
-Festivalul de la Cannes este de altfel reflectat pe larg in editiile internetice ale ziarelor si portalurilor culturale. Jurnalul.ro a trimis-o pe Riviera pe Eugenia Voda, care in asteptarea deschiderii festivalului se razboieste cu criticii filmului lui Purcarete ‘Undeva la Palilula’: ‘Poate au dreptate cei care apropie arta a şaptea de arta culinară: ceea ce unora le place, altora le dă alergii; unii mănîncă, să zicem, broaşte scump plătite, alţii, vorba unui comentator citat mai devreme, „se îngreţoşează” numai la ideea de a mînca o broască. Dar faptul că nu-ţi plac broaştele nu înseamnă să faci praf şi bucătarul, şi restaurantul, şi ghidul Michelin care i-a dat două stele! Se prea poate ca filmul lui Purcărete „să nu-ţi placă”. Dar ceea ce mi s-a părut şocant e tonul exterminator şi vehemenţa negării, în termenii unui, i-aş spune „mahalagism cultural”, total nepotrivit cu opera în chestiune. Cred că e un fenomen foarte nefericit, în spaţiul unei culturi, să nu mai faci distincţia între valoare şi non-valoare, sau să calci în picioare o valoare cu aceeaşi dezinvoltură cu care ai desfiinţa o non-valoare. Ca să nu mai vorbim că, pe firul acestui mahalagism cultural se poate scrie orice despre oricine, şi totul, dar absolut totul, pe lumea asta, poate fi demolat! ‘
-Iat-o scriind si despre ‘Dragostea’ lui Haneke: ‘S-ar putea numi «Un bărbat şi o femeie în faţa morţii». Imaginaţi-vi-l chiar pe Jean-Louis Trintignant, cel din « Un bărbat şi o femeie », al lui Lelouch, ajuns acum, şabadabada, un bărbat de peste 80 de ani ! Şi imaginaţi-vă frumoasa brunetă cu voce vibrantă din « Hiroshima mon amour », al lui Resnais, Emmanuelle Riva, ajunsă la 85 de ani ! Un El şi o Ea, un cuplu de bătrîni muzicieni, merg la concerte, locuiesc într-un frumos apartament parizian, au şi o fiică (Isabelle Huppert), muziciană în străinătate. O ramă banală, pentru o poveste de o « normalitate » totală, în sensul că absolut tot ce se întîmplă în film (pînă la un punct) ţine de scenariul obişnuit, al atîtor vieţi omeneşti : un accident vascular, o recuperare, o infirmieră care vine acasă de trei ori pe săptămînă, un vecin care dă o mînă de ajutor etc. etc. Marele creator de tensiune care e Haneke, cel care ştie atît de bine ce e aceea cruzimea, de toate felurile, n-a mai fost niciodată pînă acum atît de plin de tandreţe şi de umilinţă în faţa unor personaje ale lui. Un bărbat şi o femeie : doi oameni cîndva frumoşi («Ce frumoasă e viaţa !» exclamă Ea, semiparalizată, uitîndu-se într-un album cu fotografii de familie). Două personaje pentru care «iubirea» din titlu înseamnă să-şi trăiască împreună degradarea, «strigătele şi şoaptele» din preajma morţii.’
-Tot de la Cannes Codruta Cretulescu de la Liternet.ro scrie despre filmul regizorului care a cucerit acum cativa ani festivalul cu ‘Gomora’: ‘Reality, descris drept „comedia post-Gomorra a lui Matteo Garrone„. Nu tocmai o comedie (prin comparaţie, orice film ce nu comportă execuţii în stil mafiot este perceput drept „light”), a pune Reality în aceeaşi propoziţie cu Gomorra nu poate decât să-i facă un deserviciu lui Garrone. Cu un subiect ce mie, personal, îmi pare oarecum datat (fascinaţia devenită obsesie a italianului de rând pentru reality show-ul Big Brother), şi care nici măcar nu e dus până la capăt (critica la adresa societăţii de consum, dornică de celebritate obţinută facil, este atât de subţire încât poate fi uşor trecută cu privirea), filmul e tratat cât se poate de convenţional din punct de vedere al stilului de filmare şi este excesiv de aglomerat cu dialoguri care, deşi conferă naturaleţe personajelor tipic italieneşti, ajung să obosească prin repetitivitate şi lipsă de fond – cu excepţia personajului principal (Aniello Arena trece cu o uşurinţă nemaivăzută de la statul de cap de familie implicat în mici potlogării la cel de bărbat-copil lipsit de apărare şi discernământ), toate celelalte sunt unidimensionale, fiind extensii şi oglindiri ale stărilor prin care trece protagonistul. Prin urmare, întreaga forţă a filmului se reduce la câteva scene (e drept, puţine) de-a dreptul memorabile: dus în pragul psihozei de ideea că este urmărit de organizatorii emisiunii-concurs pentru a vedea că e un om bun ce merită să intre în Casa de sticlă şi microfoane şi să fie urmărit de o ţară întreagă, protagonistul mai sus menţionat cheamă acasă toţi săracii cartierului şi le dă tot, de la haine la mobilă. La fel ca în cazul filmelor lui Audiard şi Hillcoat, de la Reality ieşi cu aceeaşi senzaţie de „nici cal nici măgar” şi, în ciuda faptului că, undeva ascuns bine, exista un sâmbure de film genial, rezultatul final e cel mult mediocru.’
-‘La buticul de filme si carti’ citim despre ‘Dictatorul‘ lui Sacha Baron-Cohen: ‘Bând din același bol urinal (spoiler) din care s-a adăpat și Borat, Aladeen aka Sacha Baron Cohen aka himself revine sub aceeași formulă, poate mai puțin instigatoare, ceva mai comercială, mai edulcorată, mai likable. Înșiruirea nonșalantă de misoginisme (simpatice), de rasisme, de pilozități, de neinițieri, de frazalități imbecile, dar facil de îmbrățișat ca metodă…terapeutică continuă tradiția Borat-Bruno. Dincolo de facilismul (fascist) și umorul umoral (adică făcut din umori și alte mâzgozități lingvistice) filmul se ancorează oarecum-riscant la un moment dat într-un discurs despre democrație, însă are grijă să iasă din menghina lui printr-o glumiță tâmpită și romanțioasă. Mă așteptam tot la o abordare moku-documentarist-handy-cam marca Borat. În schimb filmul pare să preia borhot-reteța din Hangover (inclusiv tușa de final) și să fie mai puțin un film-pamflet-ascuns-sub-o-pleură-zdravănă-de-umor-extrem(ist) și mai mult o găselniță comercială (scurtă) imitând umorul pierdut. În căutarea umorului pierdut și lăsat în Kazakhstan deci. ‘
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan
