-Gabriela Hurezean scrie de bine despre ”Două lozuri” pe site-ul Muzesiarme.ro: ”Scenariul scris de Paul Negoescu autor, în același timp, al regiei) izvorăște din Caragiale – oare, există ceva, în țara asta, care nu izvorăște din Caragiale? – dar se abate pe o cale inedită. Fără a avea pretenții de capodoperă și fără a recurge la artificii în materie de actorie și imagine, comedia lui Negoescu face exact ceea ce își propune: stârnește hohote de râs și chiar aplauze în timpul proiecției, lucru rar în sălile noastre de cinema. Există poante pentru spectatorul obișnuit și poante pentru cinefilul avizat. Cei care l-au văzut pe Papadopol în ”Marfa și banii” (Cristi Puiu) se vor veseli pe cinste la scena în care Pompiliu se plânge de filmul românesc, mai ales de cel pe care zice că tocmai l-a văzut și, în care, ”doi tâmpiți duceau niște droguri de la București la Constanța”.
(Jovi)
-Mihai Brezeanu a vazut filmul lui Ken Loach ‘I, Daniel Blake’ in cadrul proiectiilor bucurestene de filme de la Festivalul de la Cannes si i-a gasit multe puncte comune cu ‘Moartea Domnului Lazarescu’, pe care le mentioneaza in articolul sau de la liternet.ro: ‘Ce izbea în Moartea domnului Lăzărescu era indiferenţa cu care feluriţi doctori, ce altfel păreau că sunt competenţi pe specialitatea lor, îl priveau pe omul Lăzărescu şi cvasi-inexistenţa unui sistem medical funcţional. Ce izbeşte în I, Daniel Blake e indiferenţa cu care feluriţi funcţionari, ce altfel par că sunt buni cunoscători ai job-ului lor, îl privesc pe omul Blake şi cvasi-sacralitatea sistemului de asigurări sociale. Ce rămâne din ambele filme e individul faţă cu sine însuşi. Individul Lăzărescu şi individul Blake faţă cu propriile defecte şi propriile limitări. Individul medic şi individul funcţionar faţă cu propriile orbiri şi propriile răutăţi.’
–Adriana Gionea scrie la Postmodern despre ‘Elle’, filmul cel mai recent al lui Paul Verhoeven: ‘Ce este de apreciat la efortul regizorului Paul Verhoeven de a face primul său film franţuzesc este adaptarea unor elemente specifice unui thriller, dar mai ales ale unei drame cu evoluţie absurdă, la temele actuale, tratate în filmele şi în cărţile frantuzeşti care abordează deviaţiile şi abisurile omului contemporan. Scenariul filmului prezintă atât de frantuzeşte obsesiile, perversiunea, dorinţele nemărturisite, fetişurile şi nepuţintele autodistructive ale clasei de mijloc din ţările civilizate, încât umorul absurd ce intervine în momente nepotrivite, aducând însă nişte interpretări şi observaţii cât se poate de credibile, ajunge să fie dovada unei adaptări culturale reuşite pentru o primă încercare a unui regizor olandez de a face un film cu personaje din ţara lui Voltaire. În paralel cu desfăşurarea febrilă a unei vânători începute de victima care decide să îşi facă dreptate pe cont propriu, vei asista la încercările regizorului de a surprinde şi problemele întunecate ale clasei de mijloc, în care decadenţa, manipularea şi ipocrizia iau formele unor patologii groteşti, exprimate mai mult prin trimiteri verbale şi ritualurile unui simulacru al normalităţii, precum cina cu tentă burgheză, decât prin expuneri vizuale abrazive. Această satiră desfăşurată în paralel cu povestea principală te face, la un moment dat, să uiţi de adevăratul subiect pe când ies la suprafaţă nişte pulsiuni insalubre din subteranele cartierelor elegante.’
–Angela de la CineAmator a vazut ‘Doua Lozuri’: ‘„Doua Lozuri” are potential si toate datele necesare de a redobandi increderea audientei autohtone in cinematografia romaneasca, fara sa se foloseasca de cadre lungi, de discursuri inutile, ci pariaza pe gaguri usor de retinut, lucru care isi dovedeste eficienta cand sala reactioneaza razand in hohote. Este modern, este proaspat, este productie independenta de vazut. Inca un succes al lui Paul Negoescu (uneori, cadre inutile, ca de contemplare), care odata cu „Doua Lozuri”, revine la comedie, care i se potriveste manusa – si cu scenariul asta fain scris, plin de poante care avantajeaza scenele. S-ar fi putut ceva mai multa atentie la dezvoltarea personajelor, dar actorii din rolurile secundare sau episodice compenseaza cumva.’
-Despre ‘Bacalaureat’ pe care l-am vazut si eu in aceste zile la Festivalul International de Film de la Haifa a scris si Marius la ‘Filme care merita vazute’: ‘Aș porni de la afirmația lui Cristi Puiu din dialogul de seară cu Lucian Georgescu, cu ocazia celor 15 ani de realism: ‘Bine, n-aș merge până acolo încât să-i spun lui Mungiu că ceva din Palme d’Or-ul ăla e și al meu…’ Ei bine, poate că o parte din premiul pentru regie din acest an i s-ar fi cuvenit, pentru că Bacalaureat conține, pe lângă cele două reverențe evidente (la Reconstituirea – batista lui Ivanov în scena de pe Făgăraș și la Liceenii – prin muzica de final a Stelei Enache) și o referință, ceva mai subtilă și ca atare, mai greu sesizabilă, la Moartea domnului Lăzărescu. Afirm asta pentru că Bacalaureat-ul poate fi perceput drept un …Lăzărescu în oglindă, „o frescă a societății românești” din perspectiva – de această dată – a doctorului Romeo, și nu a pacientului Romeo Dante. Sunt convins că această coincidență de nume nu este deloc întâmplătoare.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan.
Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această perioadă:
-”Adieu au langage” (2014)
–”La vie d’Adèle” (2014)
–”Inferno” (2016)
–”The Man Who Was Thursday” (2016)
-”Sorgenfri” (2015) – What We Become
