Octavian Soviany – Interviu în exclusivitate pentru Filme-carti.ro

Interviu Octavian Soviany

În demersul nostru de a citi literatura românească contemporană, ne-am aplecat și asupra lui Octavian Soviany. Colegul nostru, Dan, a prezentat pe Filme-carti.ro ultimele doua carti ale scriitorului, apărute la Editura Cartea Românească: ”Viața lui Kostas Venetis” și ”Arhivele de la Monte Negro”.

Octavian Soviany a avut amabilitatea să răspundă unor întrebări formulate de echipa Filme-carti.ro si îi mulțumim din nou pe această cale. De asemenea, le mulțumim reprezentanților Editurilor Polirom și Cartea Românească pentru intermediere și colaborare.

Ați scris până acum poezie, critică, teatru, proză în diverse formule. De unde această necesitate de a vă exprima în genuri diferite? Diferite fațete ale personalității dumneavoastră sau etape în evoluția personală și artistică?

Da, am scris cam de toate, deși multă vreme am crezut că voi scrie doar poezie. Critică am început să scriu pe timpul când făceam parte din redacția revistei Echinox. Acolo toată lumea făcea recenzii și cronici. Apoi am perseverat, dar fără prea multă convigere. Nu m-am luat niciodată foarte în serios în calitate de critic și cred și acum că nu critica reprezintă partea cea mai rezistentă a scrisului meu. De teatru m-am apucat prin anii 80. Eram adâncit în lectura lui Platon. Și așa mi-a venit ideea să scriu o piesă intitulată Strălucirea și suferințele filosofilor. Îmi dădeam seama că există lucruri care nu pot fi exprimate prin poezie și pentru care teatrul ar putea fi o modalitate de expresie mai potrivită. Cât despre proză, la aceasta am ajuns mai degrabă întâmplător… Când am început Arhivele de la Monte Negro eram convins că scriu poezie. Nora Iuga, căreia i-am citit primele pagini, mi-a atras atenția că din aceste texte ar putea ieși un roman. Și tot Nora mi l-a dăruit pe Kostas Venetis, descoperindu-i întâmplător numele într-un cimitir berlinez.

”Viața lui Kostas Venetis” și ”Arhivele de la Monte Negro” sunt prezentate ca două parți ale unei trilogii, dar sunt cărți foarte diferite ca stil, aproape că nu au nimic comun decât numele personajului Kostas Venetis și încă nu sunt sigur, după citirea celor două cărți, că este vorba despre același personaj. Este această diferență intenționată? Va fi a treia carte radical diferită sau trebuie să așteptăm și să o citim pentru a vedea cum se leagă împreună lucrurile?

Ce rost are să scrii două romane la fel ? În Arhive textul e rupt în secvențe, are ceva din configurația unui labirint, ceea ce cred că se potrivește cu o carte a cărei temă este, în cele in urmă, Mântuirea. Sau, dacă vreți. regăsirea lui Dumnezeu. În Viața lui Kostas textul curgea prea linear, prea coerent… și asta mă enerva. Și atunci mi-a venit ideea să introduc acele povești rostite de personaje. Iar a treia parte a trilogiei sau va fi și ea radical diferită sau… nu va fi.

Am fost fascinat de ‘Viața lui Kostas Venetis’, dar nu pot spune că ‘mi-a plăcut’. Ce gânduri, ce senzații v-ați dorit să stârnească cititorilor această carte în timp ce o scriați?

În nici un caz n-am vrut să fac din Kostas un personaj exemplar. El trebuie să producă oroare, chiar dacă în modul în care își asumă condiția de damnat există și o câtime de eroism. Această carte s-a vrut o tomografie a răului. Pornind de la strâmbătatea lui Kostas am ajuns la răul istoriei și la răul lumii actuale, ale cărui rădăcini se găsesc în răul lumii mai vechi. În fiecare din noi există poate ceva din Kostas Venetis, dar, spre deosebire de personajul meu, noi avem naivitatea (sau ipocrizia) să ne credem mult mai buni decât suntem în realitate.

Mie ca cititor nu mi-a fost ușor să mă desprind de universul lui Kostas Venetis dupa lectură. Cum ați făcut-o ca scriitor în mintea căruia a luat naștere personajul și lumea lui?

Nu m-am desprins încă în totalitate de lumea lui Kostas și asta pentru că sunt foarte preocupat de istorie. Și pentru că lumea actuală, cu toate viciile și strâmbătățile ei, mă oribilează încă și mai mult decât păcatele lui Kostas Venetis. Acesta era conștient de condiția lui (exista așadar o posibilitate de îndreptare), astăzi păcatul s-a întins pretutindeni, devenind a doua noastră natură; astfel că s-a ajuns de la răul asumat ca atare la răul neasumat, la răul săvârșit din inconștiență și ignoranță și (vai !) purtând de atâtea ori masca surâzătoare a binelui.

 ‘Viata lui Kostas Venetis’ este o carte unică în literatura română și prin faptul că este una dintre puținele în care eroul principal este homosexual și întreaga lume în care trăiește pare a fi populată de homosexuali. Credeți că această temă și acest gen de eroi merită un loc mai ‘în față’ în literatura română? Că există si în planul literar o barieră în ceea ce privește homosexualitatea care trebuie depășită?

De vreme ce homosexualitatea există nu văd de ce n-am scrie și despre ea. Totuși n-aș vrea ca Viața lui Kostas să fie privită doar ca o carte cu și despre homosexuali.

Sunteți profesor de limbă și literatură română, sunteți scriitor de succes al literaturii române. Cum insuflați studenților dragostea pentru a (re)citi autori români sau chiar cărțile dvs.?

Din păcate elevii mei (căci predau la liceu) sunt din ce în ce mai puțin interesați de literatură. Și nu-i îndemn niciodată să mă citească, pentru că eu nu scriu literatură pentru adolescenți și pentru că nu trebuie să amestecăm profesorul cu scriitorul.

Au existat cazuri, în cariera dvs. literară, în care editorul (sau autorităţile) au intervenit asupra materialului personal, cu sugestii sau modificări? Care au fost acestea şi care a fost cauza?

Am avut probleme cu volumul meu de debut. Eram prea morbid, nu eram suficient de solar (cum se spunea pe vremea aceea), nu scriam poezii patriotice. A trebuit să renunț la unele texte (din fericire – nu la cele mai bune) și să inventez niște poezii cu voevozi. A trebuit să mă târguiesc cu editorul aproape pentru fiecare cuvânt. Și totuși, după încheierea discuțiilor și fără acordul meu, s-au făcut modificări de cuvinte, unele pur și simplu hilare. De exemplu în loc de plânge viermele din rană – plânge soarele din rană. Sau în loc de licori ca să facă femeile sterpe (pe atunci femeile nu aveau voie să fie sterpe) – licori ca să facă femeile-agave. Existau liste întregi de cuvinte interzise. La un moment dat până și cuvântul portocală era interzis. De ce? Fiindcă nu se găseau în comerț portocale… Iar cu debutanții cenzorii se arătau încă și mai severi decât cu autorii consacrați.

Înainte de 1989, ați publicat poezie și critică literară, v-a apărut și volumul de debut de poezie, ”Ucenicia bătrânului alchimist”. V-aţi simţit constrâns în vreun fel (prin autocenzură sau prin sugestii ferme exterioare-cenzură oficială) de a ocoli o anumită “zicere” a realităţilor narate?

În afară de problemele pe care le-am avut cu Ucenicia bătrânului alchimist, nu mi s-a impus autocenzura, nici nu mi s-au dat sugestii, ci, pur și simplu n-am mai fost publicat. Al doilea volum al meu a zăcut vreo 5 ani la o editură bucureșteană, iar, în cele din urmă, după 1990, mi s-a spus că manuscrisul s-a pierdut… Între 1983 și 1990 n-am reușit să public decât patru sau cinci eseuri și un mic grupaj de versuri. Toate în revista studențească Amfiteatru, unde lucra bunul meu prieten, criticul Radu G. Țeposu.

Trăiţi din scris? Se poate trăi din scris în România?

Nu, de două ori nu. Fac poate excepție doi sau trei autori foarte bine receptați în străinătate.

În cazul unui răspuns negativ la întrebarea anterioară, de ce nu se poate trăi din scris în România?

Pentru că  la noi scriitorul nu se bucură de nici o considerație, e privit ca un soi de struțo-cămilă.

Considerați că premii literare, care să aducă pe lângă faimă și o anumită bunăstare financiară a scriitorului, precum recent înființatul Premiul ”Augustin Frățilă”, pot ajuta literatura română în ansamblu în vreun fel?

Literatura română în ansamblu – nu. Deocamdată un premiul ca Augustin Frățilă rămâne o picătură de ploaie într-un ocean.

Care au fost primele reacții mentale ale dvs. după anunțarea câștigătorului Premiului ”Augustin Frățilă” din această toamnă? Ați citit ”Matei Brunul”? Cum vi s-a părut? Veți mai participa?

Evident că mi-aș fi dorit să câștig, dar n-a fost să fie. Poate la o altă ediție. Cât despre Matei Brunul – n-am reușit încă să-l citesc. Din păcate, nu dispun de suficienți bani pentru a-mi cumpăra toate cărțile pe care mi le-aș dori. Trăiesc dintr-un salariu modest de profesor. Iar sumele pe care le încasez ca drepturi de autor sunt mai degrabă simbolice.

Cum primiti criticile? Luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie?

Mărturisesc că opiniile bloggerilor mă interesează mai mult decât cele ale criticilor. Pentru că ei sunt publicul. Acel public care îmi cumpără cărțile, în vreme ce criticii le primesc de obicei gratis de la edituri sau de la autori.

Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?

Evident că da.

Ca cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?

De obicei scriu la laptop, așezat turcește în pat. În timpul scrisului fumez mult și beau multă cafea, dar nu consum niciodată alcool. Uneori mi-e frică să aștern pe hârtie anumite cuvinte, de teamă ca ele să nu devină realitate.

Vă mulţumim,

Echipa Filme-carti.ro

(Sublinierile ne aparțin.)