Florina Pîrjol (n. 1980) este o voce notabilă a cercetării și întîmpinării critice actuale, avînd mai multe preocupări: consilier editorial, redactor în presa culturală, conducătoare, cu calitatea de doctor în științe umaniste, a unor seminarii în învățământul superior de filologie.
Carte de identități, volumul de debut al autoarei – analiză a autoficțiunii în literatura română (recentă) – s-a situat în topul vânzărilor Editurii Polirom la Târgul de Carte Gaudeamus 2014, potrivit comunicatului editurii. I-am adresat câteva întrebări autoarei, pornind de la această situație, dar și de la imaginea asupra cărții, exprimată pe filme-carti.ro.
„N-o să fiu ipocrită”
- O carte de critică și teorie literară, prezentă în topul vânzărilor. Mai mult, o teză de doctorat. Cum arată cititorul tău în mod real (nu ideal!) și ce așteptări ai de la acesta?
A fost şi pentru mine o surpriză să aflu că debutul meu a ajuns în topul de vânzări al Editurii Cartea Românească de la Gaudeamusul din toamnă. Şi asta în ciuda faptului că nu am avut o lansare la târg, cartea fiind, propriu-zis, pe piaţă de la sfârşitul lui iulie. Într-un fel, faptul că s-a întâmplat acest lucru îmi confirmă că am îndeplinit ceea ce mi-am propus: să scriu o carte pentru publicul larg, nu neapărat pentru specialişti. Dacă îi convinge şi pe cei din urmă, cu atât mai bine. Dar gândul meu a fost acesta: să nu cumva să scriu ceva plicticos despre un subiect atât de viu cum e literatura autobiografică în zilele noastre. N-o să fiu ipocrită (cum am fost, recunosc), chiar mi-aş dori să-i văd pe cei care cumpăra cartea mea, să ştiu cum arată, cu ce se ocupă, ce cărţi citesc. Nu aştept de la ei decât să fie deschişi şi să se bucure de ritmul de poveste pe care îl această carte de critică – n-o spun eu, o spun chiar cititorii. Mai aştept să fie cât mai puţin de acord cu mine. În felul acesta, poate că o să avem mai multe cărţi pe acest subiect care nu e deloc unul superficial (cum se crede îndeobşte) şi chiar merită toată atenţia.
- Ce este autoficțiunea și literatura autoficțională? De ce acest subiect pentru cercetarea ta?
E greu de spus pentru că acest termen de autoficţiune şi-a schimbat în ultimii 20 de ani sensul de mai multe ori. Şi azi a devenit o etichetă vagă, imprecisă pentru ceva ce porneşte de la autobiografie (sau aşa-zisa sinceritate, într-o epocă în care nu mai există sinceritate), dar poate ajunge până la ficţiune sau chiar science-fiction. Anii ’80 – întâi în Franţa, apoi şi în alte părţi – au creat practic o formă de text autobiografic adaptată sensibilităţii vremii. Să nu uităm că în Franţa Barthes proclamase deja „moartea autorului” şi că tradiţia Noului Roman era foarte puternică. Din aceste două aspecte – dar şi din altele, de pildă, „consecinţele” lui Mai ’68 asupra discursului critic şi ficţional – şi-a tras autoficţiunea rădăcinile. Cert e că literatura autoficţională nu e o literatură autobiografică deghizată pentru a putea spune orice, oricum (şi asta au crezut multe minţi deştepte, inclusiv Genette). E din start un alt proiect, cu altă miză. Cred că cercetarea în sine a acestui gen destul de „labil” şi de greu de prins în definţii e o poveste fără sfârşit. Pentru mine, ea a început în 2004 şi nu ştiu când se va termina.
- Scriitor sau scriitoare? Exemplele alese pentru studiul tău Carte de identități sunt proporțional selectate, dacă vorbim de literatura de după 1989: 5 scriitori și 5 scriitoare. De ce această egalitate, dincolo de rigorile academice?
Nici nu am observat că e o egalitate, sincer. Decupajul ăsta mi-a creat o sumedenie de probleme fiindcă de la început era sub zodia discutabilului. I-am ales pe unii şi pe alţii, nu. Alţii care meritau, poate, să fie în carte. Selecţia nu a fost una canonică, nu m-a interesat să-i fac pe unii mari scriitori şi pe alţii să-i rad, ci să încerc să găsesc nişte mecanisme, nişte tipare. Ceea ce, vorbind despre autoficţiune, e aproape imposibil de făcut, oricât de precis am defini noi acest gen. Am făcut clasificarea asta de gen, care nu e propriu-zis una de gen şi nu e, în mod clar, infailibilă, din stricte raţiuni practice, mi-a fost mai uşor să lucrez aşa. Dar nu i-am pus pe unii mai presus de ceilalţi. Absolut întâmplător au ieşit 5 şi 5. O întâmplare fericită, aş zice.
„înainte de Facebook, blogul ca spaţiu autobiografic”
- Generația, sau Partidul Facebook, cum i se spune mai recent, modifică literatura autoficțională, îi schimbă premisele și intenționalitățile?
Sigur că o modifică, şi încă substanţial. Şi înainte de Facebook, blogul ca spaţiu autobiografic democratizat la maximum. Am avut un mic capitol despre blogul ca „gen” autobiografic în carte, l-am scos în ultima clipă (cum am mai scos şi alte capitole, de pildă, cel despre literatura interbelică) fiindcă mi s-a părut că e un subiect prea serios ca să-l pot expedia în două vorbe. Apariţia blogului modifică însăşi ideea de intimitate, de sinceritate, de autenticitate, dar bineînţeles că toate aceste concepte erau de ceva vreme într-o continuă preschimbare. Facebookul e doar cireaşa de pe tort. Diferenţa e că blogul avea ceva epic, serial, avea un ritm şi semăna mai mult cu o poveste-despre-sine. Facebookul e mult mai fărâmiţat, mai vizual, mai extrem, mai impudic, mizând pe o reacţie mult mai rapidă, în timp real. Nu mai seamănă atât de bine cu o „carte”, povestea cu (presupuse) urme autobiografice e mult mai greu de pus cap la cap.
- Se poate face critică sau teorie literară fără mediul virtual, programatic în afara acestuia? Sau exclusiv aici?
Se poate face oricum. Important nu e mediul, ci calitatea judecăţii. Seriozitatea cu care o faci nu ţine de locul în care te manifeşti: o ai sau n-o ai. Pe de altă parte, e clar că nu poţi să scrii pe blog ca într-o cronică elaborată dintr-o revistă literară, şi asta din simplul fapt că lectura de blog sau lectura pe Facebook are alt ritm, alte rigori. Ale audienţei. Dacă nu i-ai prins pe cititori din primele trei-patru rânduri, ai pierdut, eşti mort. Atenţia celui pe care trebuie să-l convingi, în plin mediu virtual, că o carte e bună e disputată de mult mai multe lucruri decât aceea a unui cititor tacticos şi aşezat al unei gazete literare sau al unui volum.
- Câte generații există, după 1989, în literatura noastră și care este cea mai semnificativă?
Habar nu am, sincer, fiindcă nu cred foarte tare în împărţirile astea generaţioniste. Ele au avut un scop didactic, de clarificare a unui peisaj literar nu amorf, dar greu de redus la altfel de tipare, după care, de la un punct încolo, toată lumea şi-a pierdut măsura şi a început să abuzeze de etichetele astea. Se vorbeşte îndeobşte, după 1989, de generaţia ’90 şi de generaţia 2000, căreia eu îi dedic o parte consistentă din carte. Nu se poate spune că una e mai bună decât cealaltă, pur şi simplu, sunt diferite. După promoţia 2000, cred e prea devreme să vorbim despre o generaţie post-milenaristă.
„«Muşcând» din mine analitic”
- Ce urmează după Carte de identități? În ce măsură te atrage ficțiunea?
Teoretic, după acest debut, ar trebui să urmeze o „clarificare” a subiectului, recuperând acele capitole pe care le-am scos din carte în ultimul moment. Am în lucru şi o carte despre gastronomie şi literatură, urmare a cercetării mele postdoctorale din 2010 până în 2013. Mai departe, nu ştiu. Mă gândesc, da, şi la ficţiune şi toată lumea care a citit Carte de identităţi îmi spune că ar trebui să scriu ficţiune. Dar cred că acum sunt încă prea tentată să scriu o autoficţiune (una terapeutică, „muşcând” din mine analitic), aşa că mai aştept.
- Ce înseamnă să fii scriitoare – și, în special, „responsabilă” de un domeniu precum critica și teoria literară – în România de azi?
Nu ştiu, încă nu m-am dumirit, aştept a doua carte ca să pot răspunde la această întrebare. Responsabilă mă simt în măsura în care n-am scris niciodată din politeţe sau fără să cred în ceea ce scriu, din interes, pile, calcule şi alte motive de acest fel. Am scris, uneori, prost, neconvingător, dar nu m-am gândit niciodată, scriind, la un beneficiu colateral generat de verdictul meu. Spun asta pentru că mi se pare că în critica literară tânără au dispărut reperele, oamenii creditabili, serioşi s-au retras, alţii scriu mult mai rar, îi lasă pe veleitari şi pe „calculaţi” să facă jocurile în literatură. Poate că e doar senzaţia mea. Dar existau nişte oameni cărora le căutam textele pentru că aveam încredere în gustul lor, îi citeam cu bucurie şi curiozitate.
- Luaţi în considerare opiniile bloggerilor sau consideraţi importante şi de autoritate doar cronicile criticilor literari de profesie? Contează şi bloggerii literari în acest univers mic al literaturii româneşti contemporane?
Sigur ca bloggerii vin din urmă, apropo de întrebarea anterioară. Cum autoritatea în cronica de întâmpinare a cam dispărut fiindcă au dispărut, în mare parte, cei cu adevărat convingători, autorii de bloguri literare ocupă o poziţie de autoritate pe care, probabil, nu şi-o doreau sau imaginau. Dar adevărul e că oamenii au nevoie de recomandări, vor să ştie ce să cumpere, trebuie ghidaţi. O parte din treabă o fac editorii prin textele de coperta a patra, cealaltă o fac aceste recomandări. Iar mediul virtual are avantajul de a antrena un public mult mai numeros, ceea ce, pentru o lume cum e aceea a cărţilor, e întotdeauna mană cerească (cel puţin în România unde se citeşte puţin, considerabil mai puţin decât în Bulgaria, Polonia sau Ungaria, ca să dau doar câteva exemple din vecinătatea noastră).
- Fiind cititori înfocaţi, întotdeauna am fost curioşi în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieţi, unde scrieţi, aveţi superstiţii în legătură cu scrisul?
Scriu dimineaţa cel mai bine, rareori sau niciodată noaptea. Scriu cu laptopul în braţe (acelaşi laptop de 8 ani, cumpărat, parţial, de tata; ironia sorţii a făcut ca laptopul să supravieţuiască trecerii timpului, dar tata, nu), dar notiţele, fişele, planurile mi le fac mereu pe hârtie. Beau cafea, pentru că asociez scrisul cu băutul cafelei şi, uneori, ascult muzică, chiar mi-am creat nişte playlist-uri pentru anumite ocazii (de scris), dar e un fundal sonor aproape insesizabil. Nu pot citi imediat ce am scris, uneori trece o zi, chiar două până mă pot detaşa şi pot reveni la text cu mintea limpede. Uneori trec trei-patru ani până mă pot reapropia de un text scris de mine. Aşa s-a întâmplat cu Carte de identităţi, un proiect care a stat în sertar patru ani. E dureros să te revezi, pentru mine întotdeauna e, fiindcă la fiecare revedere îmi găsesc cusururi şi lipsuri. Dar ce pot spune, ca să închei într-o notă luminoasă, totuşi, este că scrisul este una dintre cele mai mari bucurii ale mele. Şi sunt convinsă că e un dar.
Vă mulţumim!
(Intertitlurile și sublinierile ne aparțin. Fotografiile preluate de pe pagina de Facebook a autoarei.)
