Am scris ieri despre romanului lui Dan Ciupureanu, ”Omar și diavolii”, apărut de curând la Editura Polirom. Am fost curios de resorturile care l-au îndemnat să scrie o carte care îmbină aventurile și limbajul unui cartier de periferie cu demonii care îi bântuie mintea personajului principal, așa că, în mai puțin de o zi, am vorbit, am pus întrebări și am primit răspunsuri. Iată-le:
– Ai publicat până acum două volume de poezie în România. Acum a apărut un roman, ”Omar și diavolii”. Cum este trecerea de la poezie la proză, este firească? De unde această necesitate de a te exprima în genuri diferite?
De când m-am apucat de scris am tot încercat stiluri și genuri diferite – cineva spunea că sunt în căutarea propriei voci. De obicei mă plictisesc repede, începând cu meseriile pe care le-am practicat în câmpul muncii de-a lungul anilor, și terminând cu scrisul, asta neînsemnând că nu mai scriu poezie în continuare. După cel de-al doilea volum de poezie am încercat și cu teatru, însă am scris o piesă cam șocantă și nu am avut norocul să se joace. Citeam romane și eram ferm convins că nu voi putea scrie niciodată proză, dar îmi doream. Odată, Teodora Coman mi-a răspuns, după ce i-am mărturisit că aș vrea să încerc proză, „hă! încearcă să scrii mai bine ca acum poezie, de exemplu, eu nu am îndrăznit niciodată să mă gândesc la proză”, care, evident, m-a descurajat, dar m-a și ambiționat.
– Romanul ”Omar și diavolii” pare a fi construit pe două paliere – unul concret, altul filosofic, poetic, aproape delirant, paliere care se întrepătrund pe parcursul întregului volum. Care este geneza acestui volum, de unde a pornit ideea? Când l-ai început, cum a evoluat, când l-ai terminat?
Păi scrisesem vreo două săptămâni un text destul de consistent (crezusem că-l terminasem), însă, citindu-l, mi-am dat seama că acțiunea are viteză, spre expeditiv, și mi-a venit ideea să scriu niște textulețe, un fel de gânduri, pe care să le împart de-a lungul textului, să mai calmeze viteza întâmplărilor, să fie același lucru, dar altceva – ideea mi-a venit în timp ce citeam „Zenobia”, și cu destulă muncă am ajuns oarecum la rezultatul dorit. „Greul” s-a terminat în câteva săptămâni, ca apoi să dureze câteva luni de mici adăugări, corecturi și ce-a mai trebuit.
– Există și realitate în această carte sau totul este o ficțiune imaginată de autor?
În puține rânduri există realitate – am pornit și de la lucruri reale, ca apoi să-mi dau frâu liber imaginației.
– S-ar putea ca cititorii mai pudici să se sperie de primele rânduri (”Fac laba în camera mea cu ușa încuiată”) și de existența, pe pagina anterioară, a unui citat din Biblie. Nu te-ai temut că, prin acest început brusc, vei îndepărta o categorie de cititori?
Nu m-am temut și nu mă tem, vorba aia: „viii cu viii și morții cu morții”, sau cum era?
– Dacă privim de la distanță întâmplările prin care trece Ian, dar mai ales cele provocate de el, ne dă senzația de dezmăț, de prea multă răzvrătire. Nu sunt aceste acțiuni prea exagerate în raport cu realitatea sau ai trăit într-o astfel de comunitate?
Tocmai, că în textul meu mi se pare cam cenzurat, cam domol pe lângă ce se întâmplă sau se întâmpla în cartierele mărginașe, rău famate.
– O altă senzație adusă de carte este cea de tristețe, de amărăciune, provocată de paragrafele scrise cu litere italice. Chiar dacă totul pare a fi o boală psihică, o putem numi depresie sau altfel. Oare a devenit depresia este o temă comună pentru scriitorii români?
Nu știu dacă ne putem limita doar la scriitori. Depresia umblă printre noi ca microbii, iar din întâmplare, printre noi sunt și scriitori.
– De unde această carte despre demoni/diavoli? Nu este o temă mai degrabă ”morbidă”?
Demoni – metaforic. Este o carte despre realitate, cred. Și mai cred că fiecare are demonii săi, iar eu la acei demoni mă refeream – neputința, frustrarea, neajunsurile, boala, ghinionul, gelozia, ura ș.a.m.d.
– Am citit pe copertă că trăiești acum în Franța. Cum se vede literatura română contemporană de acolo?
Nu știu cum se vede, aș fi exagerat să afirm că știu sau mă interesează, însă am lansat volumul meu de poezii, tradus de Carina Nedov, și erau destui francezi în acea sală și am avut surpriza plăcută ca toți să mă felicite și să vrea cartea – le-a plăcut.
– Ca cititori înfocați, întotdeauna am fost curioși în legătură cu tabieturile scriitorilor… Când scrieți, unde scrieți, aveți superstiții în legătură cu scrisul?
Superstiții nu am decât în privința de a nu călca pe liniile ce despart gresia pe culoarul dintre metrouri. Scriu pe telefon, în general în metrou sau în tren, în drum spre serviciu și înapoi – un bun prilej de-a evita stresul din transportul aglomerat, când nu am chef să citesc.
Mulţumim,
Jovi – Filme-carti.ro
(Sublinierile ne aparțin.)
