eu
-Respectele mele, Sir John!
EL
-Come in, my dear… ai grijă să nu iasă câinele… Sir? Ha! Ştii că nu sunt Knight. De altfel dacă mi se propunea, n-aş fi acceptat. Sir John Barbirolli vs Sir Elton John… Sir Christopher Wren vs Sir David Beckham… what a joke!
eu
– Măcar aţi acceptat Nobelul…
EL
– Eh, pe vremea aia nu-l luaseră încă Arafat, Mother Teresa şi Bob Dylan.
eu
– Nu vă place genul ăsta de mezalianţe… ce nu vă mai place?
EL
– Nu support zgomotul şi vociferările, de altfel din cauza asta nici nu am profesat ca barrister, mă vezi pe mine răcnind şaizeci de cuvinte pe minut timp juma’ de oră, în folosul unui pungaş?
eu
– greu de crezut…
EL
– Nici câinele meu nu suportă zgomotul… şi mai detest bucătăria spaniolă, mexicană, japoneză, indiană, thai, suedeză, tunisiană, americană…
eu
– Le cunoaşteţi pe toate?
EL
– Niciuna, nu ţi-am spus că nu le suport?
eu
– I see…
EL
– Ştii ce, lasă-mi mie, te rog, remarcile în engleză dans le texte… Well, nu am prea multe alte subiecte care nu-mi plac. Sunt în general o persoană pozitivă şi ştiu să găsesc ceva util chiar şi unde n-ar putea fi. Spuneai că m-ai citit?
eu
– Oh, am citit chiar şi ce n-aţi scris încă…
EL
– Right, am citit şi eu pe internet nişte cărţi de-ale mele, pe care nu le-au publicat nici Harper Collins, nici Biblioteca pentru toţi şi nici Polirom. Aveţi traducători buni, mai ales ăia care au murit.
eu
– Ţară anglofonă, avem de unde alege.
EL
– Well, aveţi avantajul că, dacă tot aţi renunţat la francofonie, n-aţi copiat şi bucătăria britanică… asta turcească de la voi pare mult mai savuroasă şi cu ceva mai puţină carne de berbec.
eu
– A propos de bucătărie, trecem la cea literară?
EL
– Messieurs les Français, tirez les premiers!
eu
– De ce aveţi atâtea personaje?
EL
– Cum vrei să descrii o societate, fără multe personaje? That fatty Balzac of yours are mai puţine? De altfel nu e o comparaţie bună. Dolofanul ăsta fără memorie, trebuia să folosească nişte bibelouri etichetate pentru fiecare character, şi pe măsură ce le omora, le punea în sertar, ca să nu le încurce într-un volum ulterior… Eu am grijă de personajele mele, de la gesturile cotidiene, îmbrăcăminte, comportament, nu uit niciun detaliu, nici măcar culoarea batistelor, numele croitorului şi marca pantofilor.
eu
– am constatat…
EL
– Societate înseamnă un cumul de categorii. Poţi să-mi spui că lipseşte vreuna din cărţile mele? Greu de crezut. Găseşti orice, I dare you! Burghezi împliniţi, aristocraţie veritabilă, taximetrişti, actriţe, bucătari, pictoriţe, şomeri, migranţi, fermieri, prelaţi, countrymen, călugăriţe…
eu
– Majordomi…
EL
– Indeed, cum dracu’ să scrii o carte sau să spui un banc englezesc fără majordom?… personaj indispensabil… revin – judecători, acţionari, şoferi, rentieri, escroci, invalizi, americani… Am avut şi un arhitect, dar l-am aruncat sub o trăsură, repede…
eu
– Why?
EL
– Te-am rugat să te abţii, de altfel nu mă topesc după pronunţia dumitale, de Oxford din pădurea Guranda… L-am suprimat din necesitate, şi pe urmă lumea nu prea iubeşte arhitecţii, nici în realitate, nici în filme… peste tot sunt prezenţi doar ca personaje negative. Ah, am uitat… la mine găseşti şi cai, gâşte, pisici şi câini. Îţi place câinele meu? Are un pedigrée până la regele Arthur.
eu
– De ce o frescă socială?
EL
– Englezii au inventat conceptul. Mai e nevoie să-ţi scandez Chaucer, Shakespeare, Marlowe, Sterne, Swift, Dickens, is this enough? Te scutesc de surorile Brontë, de Jane Austen şi de Agaga Christie… Francezii voştri sunt nişte imitatori, booo… siniştri… Doar Anatole France mai are ceva umor.
eu
– Sunteţi francofob?
EL
– De loc. De altfel l-am însurat pe Soames cu Annette şi cu maică-sa…remember?
eu
– Ca să-l pedepsiţi?
EL
– Ce idee! E preferatul meu. Am plâns când l-am răposat. De altfel, dacă eşti lucid, o să constaţi că Soames şi cu Phileas Fogg sunt cele mai demne personaje care au reprezentat The Kingdom. Mai ales în America. O ţinută impecabilă amândoi, nimic nu-i impresionează.
eu
– Şi celelalte personaje?
EL
– Vrei să iau tot pomelnicul de nume din şapte-opt volume, într-un chat de jumătate de oră? Nu-ţi mai amintesc că interviul ăsta e gratuit…
eu
– Măcar în trecere…
EL
– Nu ştiu ce ai de gând, să discutăm despre romanele mele, sau să faci marfă pentru Reader’s Digest?
eu
– ăăă…
EL
– Ideea de construcţie e simplă, fiecare personaj e cel principal pentru o durată limitată. Old Jolyon şi Soames traversează mai multe volume, în mod justificat, ai ce afla de la ei. Restul sunt eroi de capitole, eroi de scene sau erori de parcurs. Dar până şi personajele episodice sunt perfect lizibile, trust me.
eu
– N-aţi omorât prea mulţi…
EL
– Nu mă lasă inima. Doar trei personaje importante, în rest unul mort incidental de apoplexie, altul rănit pe front, altul călcat de cai la Derby, trecem peste detalii. Ah, să nu uit, ăia doi emigranţi italieni care au făcut «The Godfather» mi-au plagiat moartea lui Old Jolyon… cu mafiotul care moare în grădină, scena e identică doar ca în loc să schelălăie câinele Balthazar, fuge nepotu-său ţipând pe italieneşte…
eu
– Meschin…
EL
– Da, dar în culori. Alte personaje? Nu ştiu cu care să încep – sau mai degrabă să termin, câinele meu dă semne de nelinişte, cred că se vrea afară. Toţi îmi sunt dragi, de altfel sunt mai mult din familia mea, decât din familia lor, ca să zic aşa.
eu
– Mă mir că nu v-aţi găsit şi dumneavoastră un personaj, un pseudonim, ceva… Ca Goya pe lângă smalla-ua Mariei Teresa…
EL
– Şi mai pretinzi că m-ai citit! My boy, apar chiar de mai multe ori, în trei personaje…
eu
– Aveţi dreptate, sunt lamentabil… Unul e scriitorul Gurdon Minho, el – amator de pisici, dumneavoastră – de câini… cred că-i ghicesc şi pe ceilalţi doi.
EL
– Al doilea e evident. Iar al treilea, prefer să nu-l numesc, doar să-ţi mărturisesc că la un moment dat am avut şi eu intenţia să scriu un roman mai libertin, nu chiar sex porn, dar mai aşa… înţelegi?
eu
– Apreciez confidenţa!
EL
– Pe scurt, descendenţa lui Old Jolyon nu m-a încântat din cale afară. Young Jolyon e un personaj de serial de epocă premiat la BAFTA… acuarele, oftaturi prelungi şi neveste, ca să aibă de ce ofta. Jolyon ăla mic, pe care l-am botezat Jon – de lene, prea era pe la toate colţurile, şi mai făceam economie la scris – îl moştenise pe tatăl lui, idealist inutil, morală păguboasă, mentalitate de buddhist izolat… Când pleacă în America şi-şi găseşte o prietenă, se rătăceşte cu ea noaptea în pădure şi în loc să… mă-nţelegi, mă mir că nu o întreabă dacă i-ar place să fie pom-pom-girl în echipa facultăţii.
eu
– Cred că e puţin anacronica paralelă.
EL
– Ei na, eu şi anacronic, cred că n-ai observat atenţia cu care corelez fiecare epocă cu tehnologia, arta, vehicolele, invenţiile. Mă întristezi, zău aşa.
eu
-…retrag ce-am spus…
EL
– Sper că păstrezi restul. Hai să ne oprim că vrea câinele la pipi, şi dacă mai scrii multe, nu-ţi mai încape pe Facebook.
eu
– Cunoaşteţi şi asta?
EL
– Mă crezi troglodit? Come on, să nu ne prindă ploaia. Vezi să nu iasă câinele!
*
A consemnat Cindrel Lupe.
