Radu Vancu (n. 13 iulie 1978, Sibiu) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu. Este conferenţiar la aceeaşi facultate şi redactor la revistele Transilvania şi Poesis internaţional. Coordonează secţiunea literară a revistei Timpul. A tradus în română din poezia lui Ezra Pound, William Butler Yeats (Editura Humanitas Fiction) şi John Berryman (Casa de editură Max Blecher). A publicat mai multe antologii literare pe diverse teme, singur sau în colaborare cu Mircea Ivănescu, Claudiu Komartin ori Marius Chivu. A îngrijit ediţii din poezia lui Alexandru Macedonski şi Alexandru Muşina. Volume de poezie: Epistole pentru Camelia, Imago, 2002; Biographia litteraria, Vinea, 2006; Monstrul fericit, Cartier, 2009; Sebastian în vis, Tracus Arte, 2010; Amintiri pentru tatăl meu, Vinea, 2010; Frânghia înflorită, Casa de editură Max Blecher, 2012; 4 A.M. Cantosuri domestice, Casa de editură Max Blecher, 2015. Eseuri: Mircea Ivănescu: Poezia discreţiei absolute, Vinea, 2007 (ediţie revăzută şi adăugită, ART, 2015); Eminescu: Trei eseuri, InfoArt Media–Argonaut, 2011; Mistica poeziei: Lecturi în literatura contemporană, Muzeul Literaturii Române, 2013; Poezie şi individuaţie, Tracus Arte, 2014; România vertebrată, Adenium, 2016. Dintre cărţile lui, Frânghia înflorită a fost tradusă în turcă (Çiçek Açan Urgan, Yitik Ülke Yayınları, Istanbul, 2015), iar 4 A.M. Cantosuri domestice în maghiară (Hajnali négy. Házias cantók, Syllabux, Budapesta, 2016). La Humanitas a publicat volumele Elegie pentru uman. O critică a modernităţii poetice de la Pound la Cărtărescu (2016), Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015 (2017) și Transparența (2018). Selecţii din poemele lui au fost traduse în englez ă, germană, franceză, suedeză, spaniolă, italiană, flamandă, bulgară, sârbă, maghiară, turcă, greacă, rusă.
-Care sunt impresiile tale (la rece) despre anul 2020, cum te-a schimbat, dacă a făcut-o, pe plan personal? Cum a influențat pandemia felul în care ai scris și ai trăit ultimele 12 luni, din punct de vedere literar?
Nu știu dacă pandemia mi-a schimbat în vreun fel scrisul. E sigur, într-adevăr, că romanul pe care l-am început în pandemie pur și simplu n-ar fi existat în absența ei; e legat de recluziune, și de boală, și de voința noastră de a construi paradisuri de uz personal în miezul bolii și al răului. Dar, pe de altă parte, nu știu dacă pandemia m-a făcut să-l scriu altfel decât l-aș fi scris oricum; nu știu dacă frazele lui au altfel străluciri și altfel de umbre. (Aproape toată aura romanelor vine din jocul de lucori și opacități al frazelor, din alternanța lor de umbră neliniștitoare și lumină încă și mai neliniștitoare.) E un roman cauzat de pandemie – nu știu dacă și modificat de ea.
-Ai participat la evenimente online (Zoom etc.)? Care a fost experiența? Crezi că această modalitate de contact cu publicul (inclusiv cu cel de departe) este eficientă și va continua după pandemie?
Da, sigur, am avut zeci de cursuri pe Google Classroom, am participat la zeci de întâlniri pe Zoom și Meet și Skype. Ecranele sunt reci, cum știm toți – dar ceva din căldura umană trece totuși dintr-o parte în alta a ecranului, sufletele noastre reușesc totuși să se imprime în cristalele astea lichide. Când eram sătul de ecrane, când tindeam să fiu mai degrabă iritat de ele, mă gândeam cum ar fi arăta pandemia în absența lor, cât de infinite și ireductibile ar fi fost singurătățile noastre fără ele – și îmi trece instantaneu iritarea în fața lor. Ecranele vor rămâne, fără doar și poate, utile pentru întâlnirile tehnice, mai ales cele transnaționale; însă, pentru cursuri, pentru lansări, pentru festivaluri, pentru târguri de carte, pentru întâlnirile cu cititori va fi nevoie de corpurile noastre. Literatura e și o expresie a corpului, nu doar în sensul că e un tip de frumusețe care originează într-un corp și tinde să se integreze în altul, dar și pentru că e o expresie a felului în care un corp se mișcă printr-un mediu și interacționează cu el. Cred că de asta și mergem la întâlniri fizice cu scriitori: pentru a vedea cum se mișcă prin lume acel corp care produce frumusețea. Ecranele reduc inadmisibil de mult din prezența acelui corp.
-Crezi că s-a citit mai mult în 2020? Crezi că s-a citit mai mult din cărțile tale?
Pe ecrane, da, evident s-a citit mai mult. Și s-a ascultat mai multă muzică, s-au văzut mai multe filme, concerte, spectacole de teatru. Dar s-a citit, pe de altă parte, substanțial mai puțină carte tipărită. Probabil că, dacă am aduna excedentul din virtual cu deficitul din real, ar rezulta o prezență a literaturii în viețile noastre cam la fel cu cea dinainte de pandemie. Boala ne face, cred, să citim altfel literatura; dar nu neapărat s-o citim mai mult. (Ne poate ajuta să iubim altfel literatura – dar nu neapărat s-o iubim mai mult.) Cât privește cărțile mele – n-am de unde ști, dar nici nu-mi fac prea multe griji: bunii cititori au atâtea alte cărți cu adevărat bune pe care să le citească.
-Recomandă-ne o carte din literatura română care te-a impresionat în 2020 și cum a făcut-o. Dar și una din literatura universală, tradusă sau nu în limba română.
Am citit atâtea cărți de poezie și de proză română foarte bune anul trecut, încât aș face nu doar o nedreptate, dar de-a dreptul o măgărie dacă aș indica doar una dintre ele. Așa că voi spune numai cât de mult m-a bucurat cartea lui Adrian Diniș, toate zborurile au fost anulate, editată de Claudiu Komartin la doi ani de la moartea năpraznică a lui Adrian (care cred că avea 32 de ani când a murit). În ea, Diniș arată în sfârșit ca poetul atât de special care a fost, deopotrivă inteligent și hipersensibil, ușor de rănit și invincibil, singuratic și imposibil de dezlipit de ceilalți. Mai mult chiar decât amintirile mele cu el (atât de prețioase pentru mine), cartea asta e felul în care mi-l voi aminti cu precădere pe Diniș.
Cât despre cartea străină – știu și eu, m-au bucurat tare mult cele două istorii ale muzicii pe care le-am citit, una de Michael Steen, cealaltă de Harold Schonberg, nu cred că sunt traduse în română – am învățat din ele mult, și mai ales am învățat să văd forme ale frumuseții care până atunci îmi fuseseră invizibile. (Sau inaudibile, de fapt.) Dintre romanele traduse în română, cel mai mult cred că m-au mișcat Apeirogon de Colum McCann, tradus de Bogdan Perdivară la Litera, și Bărbatul în haină roșie de Julian Barnes, tradus de Radu Paraschivescu la Nemira. Două cărți-enciclopedie – cea dintâi documentând extensiv frumusețea (mai precis, inventarea ei la începuturile modernității), cealaltă documentând intensiv suferința (mai precis, asasinarea copiilor de către teroriști în conflictul israeliano-palestinian). Două cărți care împing limitele literaturii dincolo de ea însăși. (Exact cum ar trebui să încerce orice carte.)
-Ce îți propui, pe plan literar, în 2021?
Aș fi fericit dacă aș putea scrie.
