Mi-a plăcut mult cea mai recentă carte semnată de Florin Irimia, „Nu spune asta!”, apărută în 2023 la Editura Polirom, dar pe care am citit-o abia la începutul acestui an. Iată ce spuneam, pe scurt, despre ea:
„Sebastian este personajul care tranzitează povestirile lui Florin Irimia și cel care călătorește prin Europa în căutarea fericirii personale și a cărții care să-i aducă faima. Ba mai mult, el visează mult, încearcă să descifreze misterul feminin, se simte oriunde acasă, numai în România nu, pare veșnic nemulțumit și nesigur, dar lumile sale se deschid uneori pe neașteptate și îi oferă mici mostre de fericire.
Oniric și fantastic, sentimental și sensibil, plin de călătorii magice prin locuri precum Berlin, Viena, Verona sau Elveția, cu multe probleme ridicate despre corupție, condiția scriitorului sau relații la vârsta a doua, pe alocuri chiar erotic, volumul lui Florin Irimia este unul dintre cele mai bine închegate și bine construite ale autorului și, pentru mine, una dintre cele mai bune cărți de proză scurtă ale anului trecut.”
Mi-am notat câteva întrebări în timp ce citeam acest volum, iar Florin Irimia a fost amabil să îmi răspundă rapid. Vă invit că citiți discuția noastră și să citiți, desigur, și volumul „Nu spune asta!”.
– De ce din nou proză scurtă? De ce povestiri și nu roman? Sau „Nu spune asta!” este chiar un roman undercover?
Nu știu de ce, nu-i ca și cum mă așez la masă și-mi zic, „ei bine, gata cu proza scurtă, ai scris destul proză scurtă, a venit vremea pentru un nou roman!” De altfel, vorba ta, nici nu știu dacă ultimele mele cărți sunt de proză scurtă sau romane undercover (îmi place cum sună asta!), clar vorbim de niște structuri hibride acolo, deși la rigoare balanța ar înclina înspre proză scurtă decât înspre roman.
– De unde provine sentimentul de inadecvare descris în „Cuvântul-înainte”? E unul conștient (gândit) sau inconștient? L-ai regăsit și la congenerii tăi?
Provine din decalajul dintre speranță și realitate, dintre ce trăiesc și ce-am crezut că voi trăi, chiar și dintre ce-am crezut că voi fi și ce-am ajuns să fiu sau dintre ce aș fi putut fi în altă parte și ce sunt, practic, aici. Este conștientizat și asumat până la capăt pentru că tot ce mi se-ntâmplă, se-ntâmplă din vina mea, ca să zic așa.
– „Apoi mă voi întoarce aici. Asta e țara mea, găina moartă, nu Bavaria.” Este personajul tău complet dezamăgit de România? Dar autorul său?
Personajul meu e mai degrabă dezamăgit de el însuși decât de România, lucru valabil într-o bună măsură și pentru autor. Diferența este că autorul încă se mai refugiază în scris ca să uite, încă se mai amăgește cumva că scrisul poate fi un motiv întemeiat pentru care să vrea să trăiască, pe când personajul său nu mai are acest refugiu, sau mai bine zis nu-l mai consideră valabil, ceea ce e, într-un fel, mai onest. Aș spune că personajul, spre deosebire de autor, este mai curajos, mai îndârjit, mai brutal cu el însuși, pe când autorul, deși nu trăiește dramele personajului, se dovedește a fi în bună măsură un laș. Cât despre România, despre sistemul care o guvernează, adică un sistem bazat pe umilirea și desconsiderarea celor mulți și pe privilegierea câtorva, cum ar fi putut crede cineva că el are să se schimbe vreodată? Deci la asta voiam să ajung când am spus că personajul e mai degrabă dezamăgit de el însuși, e dezamăgit pentru propriile credulități, pentru propria-i naivitate, care este cumva paradoxală, întrucât își dă de multe ori seama în ce lume trăiește. Dar cu cât o conștientizează mai acut, cu atât parcă mai mult speră că lucrurile se vor îndrepta, și de-abia asta este o naivitate. Dar bănuiesc că până la urmă vorbim de o etapă în lungul proces de maturizare a individului, care e, de fapt, un lung proces de revenire cu picioarele pe pământ (pe pământ românesc în cazul nostru) după zborul inițial care e, de cele mai multe ori, copilăria și adolescența.
– Ai o predispoziție pentru lumea viselor? Multe dintre personajele tale au vise cu însemnătate pentru prozele în care locuiesc.
Nu o predispoziție, ci un fel de recunoștință. Lumea viselor e de cele mai multe ori un ghem încâlcit de imagini și acțiuni lipsite de noimă, cu care nu poți să faci mai nimic atunci când te trezești. Dar uneori se-ntâmplă ceva și primești un fel de dar din partea lui Morfeu, o viziune, ceva coerent, închegat, care are un fir narativ, o intrigă, pe care și-o amintești în cele mai mici amănunte. Și atunci, pentru că mă simt cumva recunoscător pentru asta, încerc să fac ceva cu această viziune, mai precis s-o încorporez în ce scriu. De-aici însemnătatea de care vorbeai. Și mai e ceva. Ca să creezi o anume atmosferă, una care e la granița dintre posibil și imposibil, clar și difuz, magic și banal, realist și fantastic etc. ai nevoie de vise, vise care uneori par mai palpabile decât realitatea și realități care uneori sunt mai difuze decât un vis.
– Fiecare text conține și o umbră de poveste de dragoste neîmpărtășită. Asta ți-ai propus, ca dragostea să nu fie completă, în cele mai multe cazuri?
Da, mi s-a părut cumva logic să fie așa. Nu poți să ai gândirea lui Sebastian, viziunea lui despre lume și viață, și să fii împlinit în dragoste, un om ca el nu poate decât să fie dezamăgit pe toate planurile.
– Te-ai gândit vreodată că unii cititori vor considera că acest roman are tiparul unei cărți de călătorie?
Da, și nu ar greși deloc. Chiar vorbim de o carte de călătorie, dar de tot felul de călătorii, și călătorii geografice, și călătorii mentale, în trecut precum și-n viitor, călătorii în imaginar, călătorii speculative, în lumea închipuirilor de tot felul, noctune, onirice, fantastice…
– A trebuit să te documentezi despre neonaziști atunci când ai scris proza Luzer Labar? A fost scrisă această proză chiar atunci când te aflai la Berlin?
M-am documentat indirect, ținându-mă la curent cu ce se mai întâmplă în Germania, și mai cu seamă în Berlin. Nu, n-am scris-o la Berlin, am scris-o acasă, cu gândul la Berlin, “gândul la Berlin” fiind una din preocupările mele constante în ultimii ani.
– E vreun pericol ca neonaziștii să ajungă la putere în Germania și să transforme societatea?
Nu cred că putem vorbi de un asemenea pericol, nu în Germania cel puțin. Dar există întotdeauna momente în istorie când lucrurile pot s-o ia razna. Din păcate, anul 2024 este un asemenea moment. Dar, în mod ironic, pericolul nu vine din Germania acum, ci din Statele Unite. Nu este același scenariu din It Can’t Happen Here, romanul lui Sinclair Lewis, sau The Plot Against America, al lui Philip Roth, sau chiar din The Handmaid’s Tale, a lui Margaret Atwood, dar asta nu înseamnă că autoritarismul nu se poate instaura cu succes în America. Lumea liberă, cum se spunea pe vremea Războiului Rece, și cum se spune, de fapt, și acum, este într-un moment de răscruce. Pare cumva că ni s-a urât cu binele, că ne-am plictisit de democrație și vrem un pic de dictatură, să vedem cum e și așa. Realitatea îți arată că dacă te joci cu focul, la un moment dat te vei arde. Americanii se tot joacă cu focul din 2016 încoace, dar până acum, de bine de rău, focul a fost ținut sub control. Dar dacă Trump câștigă cumva un al doilea mandat, America și lumea întreagă vor arde ca o pădure de conifere din California.
– Cum a fost experiența de a imagina un personaj care intră în pielea lui Hitler?
Destul de ciudată, lucru care nu m-a luat neapărat prin surprindere. Ce m-a luat prin surprindere a fost turnura pe care a luat-o povestirea din momentul în care Sebastian ajunge în bunker. M-a surprins și pe mine pentru că, așa cum am mai spus-o de atâtea ori, eu nu știu ce se va întâmpla până la finalul unei povestiri sau a unui roman atunci când mă apuc de scris. Știu, de regulă, cam pe unde vreau să-mi plasez intriga, Berchtesgaden, sau mai precis Obersalzberg, în cazul de față, dar cam atât. Ce se întâmplă mai departe aflu și eu pe măsură ce scriu. Însă mi-am dat seama imediat că experiența va fi una ciudată, pe care, de altfel, și personajul o regretă, însă în același timp nu poate să-i reziste. Mulți ar fi fost tentați să selecteze avatarul lui Hitler într-o călătorie virtuală în timp, dar poate nu toți l-ar fi selectat. Sebastian o face și din momentul acela începe să suporte consecințele alegerii sale. Bineînțeles, rămâne întrebarea dacă tot ce i se întâmplă i se întâmplă cu adevărat sau poate nu e decât un fel de exercițiu de imaginație. Cum unii autori au o predilecție pentru a alterna trecutul cu prezentul în scrierile lor, mie îmi place să pendulez între realitate și proiecție, între ceea ce se întâmplă în universul fizic și ceea ce se-ntâmplă în universul mental, în marea lume interioară care se cască ca un hău în fața noastră în momentul în care închidem ochii.
– Sunt aceste tabere literare la care ai fost invitat propice scrisului? Ești obligat să scrii ceva fiind acolo?
În primul rând o precizare: nu am fost invitat, am “aplicat”, mi-am depus un dosar. Răspunsurile au fost uneori pozitive, alteori negative, cum se întâmplă într-o lume normală. Am vrut să fac precizarea asta pentru că sunt și asemenea burse, rezidențe literare unde chiar ești invitat, unde nu trebuie să „aplici” mai întâi. Dar eu n-am primit deocamdată o asemenea invitație. Altfel da, toate sunt foarte propice scrisului dacă ești și tu motivat să scrii. De regulă, nu te obligă nimeni s-o faci, dar altfel de ce te-ai mai duce acolo?
– Ce mai urmează pentru Florin Irimia după un volum substanțial, de aproape 400 de pagini?
Ar trebui să urmeze două cărți cu pisici, un mini-roman, care este aproape gata, și o cărțulie pentru copii pe care tot am amânat să o scriu, dar pe care am început-o în sfârșit, și pe care mi-aș dori-o ilustrată. Să vedem ce se va întâmpla.
– Mulțumesc!
Mulțumesc și eu, Jovi!
(Sublinierile ne aparțin. Sursă fotografii: Pagina de Facebook a autorului)
