Sincer, nu mă așteptam să-mi placă romanele lui Nick Bradley. Cu toate acestea, mi s-au părut o gură de aer proaspăt în noianul de literatură contemporană japoneză care ne-a invadat și care, dincolo de exotismul său, nu pare să ne ofere nimic spectaculos față de literatura clasică, devenită cult, a acestei țări. Așa cum spuneam despre „Pisica și orașul”, Nick Bradley a scris „un roman proaspăt, care chiar mi-a plăcut, tocmai prin autenticitate și sinceritate.” La fel, spuneam despre „Patru anotimpuri în Japonia” că „are un ritm foarte potrivit și o senzație de prospețime pe care nu am găsit-o în ultimii ani în romanele cu atmosferă japoneză.”
M-am bucurat să aflu că Nick Bradley vine la FILIT 2025 și m-am bucurat, de asemenea, să am o discuție lungă cu el despre romanele sale (traduse la Editura Humanitas Fiction) devenite aproape o trilogie, pisici și felul în care ne raportăm la Japonia și la literatura sa:
– Ai absolvit un master în Creative Writing și un doctorat în Creative & Critical Writing la University of East Anglia, unde ai cercetat figura pisicii în literatura japoneză. Cum ai descoperit că destinul tău este literatura?
A fost un drum foarte, foarte lung și dificil. Încă de mic știam că vreau să fiu scriitor — era visul meu. Doar că, la școală… Ei bine, familia mea este o familie de oameni de știință. Așa că am fost încurajat mereu să urmez acest domeniu, al științelor. Până la finalul liceului asta mi s-a spus: științe, nu literatură. Dar pasiunea mea a fost mereu lectura, scrisul, literatura.
Părinții mei nu sunt de acord cu versiunea mea — ei spun că nu m-au presat. Eu simțeam însă că o fac. La 18–19 ani, am ajuns în punctul în care le-am spus: „Nu vreau să fac asta. Nu vreau să urmez drumul ăsta.” Atunci m-au întrebat: „Bine, dar ce vrei să faci?” Iar eu am spus: „Literatură engleză.” Așa că m-am înscris la facultate la English Literature. Știam că vreau să fiu scriitor.
Am continuat cu un master tot în literatură engleză și urma să-mi fac doctoratul în aceeași direcție. Apoi am luat o pauză — inițial credeam că voi merge în Japonia pentru un an. Acel an s-a transformat în zece. După asta am făcut masterul în Creative Writing. A fost, deci, un drum pe care mi l-am dorit mereu, dar pentru care a trebuit și să lupt puțin, chiar dacă părinții mei nu erau de acord. Acum sunt extrem de recunoscător că am ales asta — fac ceea ce iubesc.
– Ești „scriitor cu normă întreagă” acum?
Da, scriu full-time, dar mai și predau. Predau Creative Writing la Universitatea din Cambridge. Sincer, dacă doar aș scrie, fără să fac altceva, aș lua-o un pic pe arătură. Predatul îmi oferă un echilibru: întâlnesc oameni, vorbesc în continuare despre literatură și scris. Și, pentru că eu însumi am trecut printr-un master de Creative Writing, știu cât de mult m-a ajutat. O parte din mine își dorește să ajute alți scriitori aflați la început.
– De unde vine fascinația ta pentru Japonia? Pentru noi, europenii, e o lume exotică…
A fost ceva destul de întâmplător. Fascinația a apărut cu adevărat abia după ce m-am mutat acolo și am început să trăiesc și să lucrez în Japonia. Înainte de asta nu știam mare lucru. Am fost mereu curios despre lume — îmi plăcea să citesc și să văd filme din diferite țări — dar când am luat acea pauză după master, știam doar atât: ”Vreau să merg undeva cu totul altfel. Vreau să învăț o altă limbă, să cunosc o altă cultură.” Și mă gândeam: „Dacă vreau să fiu scriitor, cel mai bun lucru pe care-l pot face este să merg undeva unde totul e altfel și să văd lumea într-un fel diferit.”
Nu știam japoneză, nu știam nimic despre Japonia. Dar am găsit un job, mi-am făcut bagajele și am plecat. Aveam 22 de ani. Acum am 43 — nu cred că aș mai face asta. Atunci însă a fost o aventură. Credeam că va fi o experiență scurtă și a devenit una majoră în viața mea. Fascinația a venit din trăitul efectiv acolo.
Dar, de fapt, e ca acum, când pedalez prin Iași și descopăr orașul. Nu mai fusesem niciodată în România, nici în Iași. Oriunde merg, găsesc lucruri fascinante. Sunt îndrăgostit de lume, de oameni, de felul diferit în care trăiesc. Cred că, oriunde m-aș fi mutat, aș fi devenit scriitor. Dar știu sigur că Japonia m-a făcut tipul de scriitor care sunt acum. Și uneori mă întreb: dacă m-aș fi mutat în București sau Iași? Poate aș fi scris romane despre România. Sau aș fi vorbit acum, în Japonia, despre cărțile mele cu acțiunea petrecută la Iași. Cine știe?
– Și de unde vine fascinația pentru pisici? Ești un iubitor de pisici?
Acum da [E amuzant că în momentul discuției a apărut în preajmă câinele lui Cristian Fulaș.] Iubesc pisicile, am două și astăzi mă consider cu adevărat „iubitor de pisici”. Dar în copilărie am avut doar câini — trei câini de rasa border collie în permanență. Iubesc animalele, iubesc câinii.
Când m-am mutat în Japonia, a trebuit să-mi iau rămas-bun de la câini. Iar în Japonia sunt foarte multe pisici comunitare, îngrijite de toată lumea. Le puteam mângâia, puteam simți că sunt conectat din nou cu animale. Așa a început totul.
În Japonia am început și să citesc foarte multă literatură japoneză — care este plină de pisici. De acolo a venit ideea de a scrie un roman cu pisici, plasat la Tokyo. Am început să-l scriu după ce m-am întors în Anglia, iar atunci am adoptat o pisică, Pansy. M-am atașat enorm de ea. Pisica din romanul „Pisica și orașul” e inspirată din Pansy. Din păcate, după apariția cărții, Pansy a murit. Așa că am adoptat alte două pisici, iar cele din „Patru anotimpuri în Japonia” sunt inspirate de ele.
– „Poți judeca o societate după felul în care își tratează pisicile” (Pisica și orașul, pag. 301). Ce spune asta despre societatea japoneză? Putem extinde ideea și la societățile europene, de exemplu Grecia, unde sunt foarte multe pisici pe străzi?
E o întrebare excelentă. Cred că Japonia și Grecia au un puternic simț al comunității și familiei. Faptul că pisicile trăiesc pe stradă și sunt îngrijite de comunitate spune ceva despre modul în care oamenii au grijă unii de alții. În Marea Britanie sunt mult mai puține pisici fără stăpân — cred că asta reflectă natura mai individualistă a britanicilor. Oamenii au pisici, dar sunt „pisicile lor”, în casele lor. De aceea îmi place întrebarea — deși replica aparține unui personaj, nu mă gândisem până acum la implicațiile ei culturale.
– Care a fost prima ta întâlnire cu Tokyo? Și cât de mult s-a schimbat percepția asupra orașului după ce ai locuit acolo?
Da, e o întrebare excelentă. Deși primul loc în care am locuit în Japonia a fost Onomichi — orașul în care se petrece acțiunea celui de-al doilea roman — am făcut, desigur, prima oprire în Tokyo. Am zburat din Londra, am aterizat în Tokyo și am stat trei nopți la un hotel. Așa că Tokyo a fost prima mea fereastră spre Japonia. Și impactul a fost uriaș: orașul era electrizant, copleșitor, extrem de aglomerat și imens. Am avut imediat senzația că nu l-aș putea cunoaște vreodată cu adevărat.
Apoi am luat un avion către Hiroshima și am locuit o perioadă acolo, într-o comunitate rurală liniștită, la malul mării. Aceea a fost, în mod real, prima mea experiență de viață în Japonia. Dar aveam încă în jur de 20 de ani, eram tânăr, și pentru mine traiul acela liniștit era uneori plictisitor. Visam mereu la Tokyo — mi se părea locul cel mai interesant posibil pentru un tânăr.
Am trăit cam patru ani la țară, însă mergeam des în marile orașe și eram mereu invidios pe prietenii care locuiau acolo. Tokyo și Osaka aveau scene muzicale extraordinare, librării senzaționale, muzee, galerii — erau locuri vibrante, pline de inspirație.
În cele din urmă, am reușit să obțin un job în Tokyo și m-am mutat acolo. Dar când am ajuns… am descoperit că nu era deloc atât de grozav pe cât îmi imaginasem. A fost o perioadă foarte singuratică — nu doar din cauza orașului, ci pentru că în metropole, în general, oamenii nu valorizează relațiile la fel de mult ca în zonele rurale. La țară, relațiile sunt mai profunde, mai autentice. În Tokyo, lucram la o companie japoneză, iar viața mea însemna doar muncă: o oră cu trenul în fiecare zi, stăteam la muncă, lucram peste program, rutină. Era o viață monotonă și solitară.
Paradoxal, deși încercasem să scriu despre viața din zonele rurale, era prea greu — avusesem doar experiențe pozitive, iar fericirea e mai dificil de ficționalizat. Dar despre Tokyo, care era dureros și complicat, puteam scrie cu o ușurință incredibilă: orașul devenea inspirație pură. Așa că, după ce m-am întors în Anglia, am scris romanul plasat în Tokyo. A fost o carte importantă pentru mine, care m-a învățat enorm despre scris. Și abia după aceea am simțit că pot încerca un roman plasat în mediul rural.
Acum, însă, relația mea cu Tokyo e una foarte bună. Am fost recent acolo și am stat două săptămâni.
Îți povesteam despre mersul pe bicicletă în Iași — mi-am luat bicicleta și la Tokyo și în loc să merg cu trenurile aglomerate sau metroul, pedalam prin oraș. Așa am ajuns să-l iubesc cu adevărat. Pentru că nu mai lucram încontinuu — aveam timp să explorez.
Dacă cititorii tăi ajung vreodată în Tokyo, le recomand să închirieze o bicicletă și să descopere orașul pedalând. E cu totul altă experiență. Așa că, astăzi, relația mea cu Tokyo este foarte, foarte bună. Îl iubesc enorm. Ironia este că mi-aș dori să-l fi apreciat mai mult în perioada în care locuiam acolo. Dar asta e viața.
– Cum este primită literatura ta de cititorii japonezi?
Primesc mesaje foarte frumoase, extrem de pozitive, de la cititorii japonezi.
– Cărțile tale sunt traduse în japoneză?
Nu. Asta e partea ciudată: nu sunt traduse în japoneză, dar se vând în Japonia în limba engleză. Așa că primesc mesaje de la cititori japonezi care vor să citească în engleză — ca exercițiu, așa cum se întâmplă și în România. Am primit chiar și un videoclip pe YouTube, realizat de un fan, inspirat din prima mea carte. M-a emoționat foarte mult. Îmi place enorm să primesc mesaje de la cititori, dar cele de la cititorii japonezi au o încărcătură aparte pentru mine.
– Verifici recenziile cărților tale pe Goodreads?
Încerc să nu o fac, da, încerc să nu o fac. La prima mea carte am făcut-o prea mult — tocmai vorbeam despre asta cu un prieten. Pentru a treia carte, nu mă voi uita deloc. Uneori e util să afli ce puncte slabe poți îmbunătăți. Dar trebuie să înțelegi că Goodreads este un spațiu al cititorilor, nu al scriitorilor. Unii te vor iubi, alții te vor detesta — și nu ai nevoie neapărat să știi asta. Mai bine continui să scrii, să faci artă, să faci literatură.
– Unul dintre personajele tale din „Pisica și orașul” spune: „Cine are nevoie de prieteni când are cărți?”. Ești de acord cu această afirmație?
Nu sunt de acord. Cred că prietenii și familia sunt cele mai importante. Literatura e fascinantă tocmai pentru că personajele pot gândi diferit de autor. Poate că în tinerețe am avut și eu astfel de momente, dar acum nu mai cred deloc în asta.
– Poate că cel mai important e să ai prieteni care au cărți.
Exact, exact — e o perspectivă minunată. Pentru că atunci când citești o carte extraordinară, ce poate fi mai frumos decât să vorbești despre ea cu prietenii tăi? Nu, nu sunt de acord cu personajul meu în privința asta.
– „Pisica și orașul” este construit ca un mozaic de povești interconectate, unite de orașul Tokyo și de o pisică misterioasă. Cum ai conceput această structură neobișnuită?
La un roman ajungi prin multe fire de inspirație. Știam că vreau să scriu o carte cu o pisică, plasată în Tokyo — inspirat de literatura japoneză cu pisici.
Dar mai aveam o dorință: să creez personaje foarte diferite între ele. În perioada studiilor, eram fascinat de Geoffrey Chaucer și de „The Canterbury Tales”, care fusese la rândul lui inspirat de „Decameronul” lui Boccaccio. În Decameron, povestitorii sunt aristocrați, toți din aceeași clasă socială. Chaucer a ales însă un pelerinaj care aducea împreună oameni din toate păturile sociale — iar asta mi s-a părut extraordinar. Așa am știut că vreau un roman-mozaic, cu voci din toate colțurile societății — de la oamenii fără adăpost până la cei privilegiați.
Există și o parte practică: în programul de masterat la Creative Writing trebuia să dau la seminar câte un capitol. Prima mea idee pentru roman era SF. L-am prezentat, iar ceilalți au început să discute nu despre capitol, ci despre ce aș putea face mai departe. Nu voiam acel tip de feedback. Așa că le-am dat în schimb o povestire scurtă plasată în Tokyo — fără să le spun că urma să transform toate povestirile într-un roman. A fost o soluție perfectă pentru perioada în care învățam, pentru că puteam exersa voci diferite, timpuri verbale diferite, stiluri diferite. Toate acestea au contribuit la forma finală a cărții.
– Au existat cititori care au perceput cartea ca un volum de povestiri?
Da, unii o văd ca pe un volum de povestiri. Dar majoritatea o consideră un roman — și eu o văd ca pe un roman. Personajele sunt strâns legate între ele, uneori chiar membri ai aceleiași familii. În etapa de editare, am desenat chiar și o hartă cu toate conexiunile dintre personaje, cu linii colorate. Mi-am dorit ca fiecare poveste să fie conectată cu cel puțin trei-patru altele. A fost dificil, dar necesar.
La al doilea roman am vrut să fac ceva mai simplu… dar am ajuns din nou la o structură complicată.
– Cât de dificil este să scrii un roman în interiorul altui roman, așa cum ai făcut-o în „Patru anotimpuri în Japonia”?
Poate puțin mai ușor decât la „Pisica și orașul”, dar tot foarte dificil. Partea „romanului din roman” a fost cea mai simplă: am scris-o prima, în două luni. Inițial voiam chiar să o public ca atare. Dar când am recitit-o după câteva luni, mi s-a părut că sună ca o traducere — și de acolo lucrurile au devenit complicate. Iar al treilea roman… e din nou complicat.
– Ai publicat deja al treilea roman?
Nu încă. Sunt aproape de final.
– Apare anul viitor?
Nu pot spune sigur. În Marea Britanie probabil nu anul viitor, ci celălalt.
– Tot în Japonia, tot cu pisici?
Pisici, da. Are o legătură cu Japonia, dar se petrece în Marea Britanie și SUA și are un aer de SF anime.
– Îți vin idei noi când te plimbi pe străzi sau cu bicicleta?
Da, apar în minte, tot timpul. Cred că oricine vrea să devină scriitor ar trebui să știe că mult din procesul de scriere se face departe de computer: plimbându-te, făcând treburi casnice, pedalând.
– Câteva personaje din „Pisica și orașul” reapar în „Patru anotimpuri în Japonia”. Te-ai gândit la început ca la o continuare?
Acum da. La început, nu. Dar și al treilea roman are conexiuni. În mintea mea, cele trei volume formează o „trilogie a pisicii” — cărți independente, dar legate între ele. Nu intenționasem asta de la început, pur și simplu s-a întâmplat.
– Vedem tot mai multe elemente ale culturii japoneze în Europa, mai ales prin literatura de dezvoltare personală. Ce ar trebui explorat pe plan literar pentru ca europenii să se conecteze cu adevărata tradiție japoneză?
Dacă oamenii vor să se conecteze mai profund cu Japonia și literatura japoneză, există autori clasici extraordinari care par uitați. Natsume Soseki, de exemplu, a scris Kokoro — una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată. Pentru înțelegerea unei anumite perioade din Japonia, e esențial. Apoi Tanizaki Junichiro — absolut fantastic. Și sunt încă mulți alții: Kawabata Yasunari, Mishima Yukio… mari scriitori ai secolului 20, care mie îmi vorbesc mai profund decât mulți contemporani.
În prezent, în Europa și în SUA există un val imens de literatură japoneză contemporană, dar cred că dacă iubești Japonia, e vital să te întorci și la clasici. Sunt pe nedrept dați uitării.
– Este Japonia chiar atât de diferită de Europa?
Nu cred. Poate și pentru că am petrecut mult timp acolo — pentru mine Japonia e ca o a doua casă. Spuneam recent, în glumă, că britanicii și japonezii seamănă prin mentalitatea insulară. Un britanic spune: „Plecam în Europa”, deși, evident, este deja în Europa. Japonezii spun: „Plecam în Asia”, deși sunt deja în Asia. Există un paralelism interesant între cele două mentalități.
– Îți mulțumesc mult pentru timpul și răspunsurile tale.
Și eu îți mulțumesc. A fost o plăcere să vorbesc atât de mult despre „Pisica și orașul”, mai ales că la FILIT am discutat în principal despre „Patru anotimpuri în Japonia”. Țin foarte mult și la prima carte. Cred însă că acesta e genul de roman pe care ori îl iubești, ori îl detești — în timp ce celălalt pare să fie mult mai universal apreciat.
(Sublinierile ne aparțin. Sursă fotografii: Pagina de Facebook FILIT Iași, Editura Humanitas Fiction.)
