Mi-a plăcut mult volumul lui Marius Chivu, ”Trei săptămâni în Anzi”, apărut de curând la Editura Humanitas. Călătoria realizată de el este atipică, mai ales pentru timpurile moderne, dar cu atât mai curajoasă și mai reală, de vreme ce nu a folosit tehnologia, ci interacțiunea umană. Am fost curios cu privire la ceea ce s-a întâmplat în spatele textului scris (și a frumoaselor fotografii), așa că l-am chestionat pe autor cu privire la unele amănunte mai ascunse.
-Cum s-a conturat volumul ”Trei săptămâni în Anzi”? Ați plecat la drum cu gândul de a o scrie, a fost cartea unul din scopurile călătoriei?
Am descoperit că e mai bună călătoria atunci cînd şi scrii despre ea. Scrisul îţi ascute simţurile, îţi ţine curiozitatea trează, te face mai atent şi te ajută să observi în detaliu, să pui întrebări mai multe şi mai diverse. Scriind, ajungi să-ţi „citeşti” propria călătorie ca pe-un text cu mai multe nivele. În plus, scrisul este mai puternic decît memoria, astfel că o călătorie scrisă durează mai mult. Altfel, scriind şi călătorind nu fac decît să suprapun două dintre cele mai mari plăceri ale mele şi, astfel, fiecare cîştigă, datorită celeilalte, în intensitate. Ca să-ţi răspund la întrebare: am plecat la drum din dorinţa de a scrie o carte de travel, iar această dorinţă era hrănită de însăşi pofta de a pleca la drum. De altfel, banda lui Möbius apare ca simbol al drumului pe munte.
-Cum v-ați fi descurcat fără cunoștințele de spaniolă ale lui M.?
Probabil foarte greu, pentru că Peru e o ţară unde nici măcar tinerii nu vorbesc engleză (programele de televiziune americane sînt dublate în spaniolă). În anumite zone andine nici măcar nu se vorbeşte spaniolă (castiliană, cum se spune acolo), ci quechua, limba incaşilor, care este una dintre limbile oficiale ale ţării. Ne-am fi descurcat şi fără să fi ştiu limba dacă am fi apelat la agenţiile de turism, dar asta contravenea principiului nostru, căci am convenit să facem călătoria pe cont propriu, să nu urmăm trasee prea turistice, să ne informăm la faţa locului, să căutăm ajutor printre localnici, să nu plătim intermediari. Am vrut să călătorim old school, adică fără agenţii, fără ghizi, fără telefon, fără GPS.
-Lucho, ghidul vostru din prima parte a călătoriei, pare să fi fost la prima vedere una dintre principalele dificultăți ale călătoriei în Peru. În aproape același timp, a apărut problema ta cu genunchiul. Acestea au fost cele mai mari dificultăți intervenite la fața locului sau au mai fost și altele despre care nu ai scris în amănunt?
Da, Lucho, practic, ne-a lăsat pe munte fără mîncare şi fără cort pentru o zi şi-o noapte. Iar asta din cauza limbajului: el vorbea mai mult quechua, o rupea greu în castiliană, n-a înţeles ce-i ceream, şi anume să ne aştepte pe traseu cu măgarul pe care se afla mîncarea şi cortul, aşa că a mers pînă într-un sat unde eu şi M., tovarăşul meu de călătorie, n-am mai avut putere să ajungem pînă la lăsarea întunericului. Genunchiul meu a cedat (din cauza unui ligament suprasolicitat care s-a inflamat şi mi-a blocat meniscul), iar asta mi-a îngreunat mult mersul vreme de trei zile. Au mai fost şi alte momente neplăcute, e-adevărat, mai mici, dar am ales să nu le bag în carte, căci n-am vrut să capete un ton prea văicăros.
-În unele locuri, ai scris că aveau Wifi, în altele că ai putut să-ți suni tatăl. Cum e însă să călătorești fără telefon mobil? Care erau opțiunile voastre dacă era necesar să sunați sau să fiți sunați de urgență?
Fără telefonul mobil este cea mai bună formă de a călători, pentru că te concentrezi doar pe drumul tău, pe realitatea din jur, pe corpul şi gîndurile tale. Tehnologia nu face decît să-ţi distragă atenţia de la drum. Atunci cînd călătoreşti şi îţi comunici călătoria în timp real (postînd fotografii sau comentarii, scriind şi primind mesaje), ajungi să călătoreşti pentru alţii, nu pentru tine. Telefonul cu conexiune de net este o intruziune: poţi fi găsit/deranjat oricînd, oriunde. Or scopul unei astfel de călătorii este să pui cît mai multă depărtare între tine şi ce-ai lăsat acasă, să te integrezi perfect în mediul prin care mărşăluieşti zile în şir, să uiţi obiceiurile vieţii tale de acasă. O călătorie adevărată este şi despre redescoperirea intimităţii cu tine însuţi într-un decor străin, despre abandonarea oricărui lest social. Cît despre riscul de a nu putea suna în caz de urgenţă, telefonul mobil oricum nu ne-ar fi fost de nici un folos în Anzi, unde nu există acoperire. La un moment dat am întîlnit nişte salvamontişti şi ei comunicau cu ajutorul unor staţii radio. WiFi se găsea în cafenelele şi hotelurile din marile oraşe, iar pe tata l-am sunat de la un oficiu poştal.
-Din frunzele de coca se produce celebra cocaină. Ai mestecat și tu câteva astfel de frunze, așa cum povestești. Care este senzația după ce le mesteci, există vreun efect neobișnuit?
Eu n-am simţit nimic 🙁 sînt destul de amare, la fel şi ceaiul. Dar praful de cocaină se obţine printr-un foarte complex proces chimic unde frunzele de coca sînt doar unul dintre ingrediente. Ai putea spune la fel de bine că nu e nici o legătură.
-Nu ai fost atras (sau abordat) de vreun ritual cu ayahuasca?
Nu. Şi cred că am explicat destul de bine în subcapitolul „Fără şamanism”. Şamanismul şi ayahuasca au devenit o mică industrie turistică controlată de tot felul de impostori. Devreme ce există „centre de recreere şamanică” unde poţi plăti cu cardul, după ce faci rezervare în prealabil pe Internet, treaba asta nu a intrat niciodată în sfera de interes a călătoriei noastre. Iar odată ajunşi la faţa locului, eram prea drogaţi cu faptul că băusem apă cu gura lipită de stîncă direct din izvorul Amazonului, pentru a mai cumpăra haşiş, cocaină sau chiar sex cu minore atunci cînd ni se oferea seara pe stradă. Aş fi fost curios să experimentez ayahuasca, dar n-am avut timp să căutăm un loc şi un şaman de încredere. Poate dacă am fi ajuns în junglă şi am fi locuit o vreme în sînul unui trib, altfel ar fi stat lucrurile. Dar să cauţi ayahuasca în piaţa centrală din Cuzco e ca şi cum ai merge la Castelul Bran căutînd un călugăr să te iniţieze în isihasm peste weekend.
-De la pagina 120, am reținut următoarele: ”Dacă ești dispus să călătorești cu adevărat nu ai nevoie de hărți online și de aplicații la purtător pentru cazare-transport-bagaje-vreme-mâncare-securitate-schimb-valutar-evidență-cheltuieli”. Mai călătorești și ca un turist modern (aplicații pe telefon, Google Maps, TripAdvisor etc.) sau doar pe modelul din citatul adus mai sus?
Da, sigur, nu sînt tot timpul un taliban al călătoriei old school 🙂 . Mai plec şi la all inclusive, şi în city-break-uri, dar atunci e vorba de un weekend sau de cîteva zile în care chiar vreau să lenevesc, nu de o lună, cum a fost în Himalaya sau în Anzi. Aş muri de plictiseală.
-Care a fost impresia generală la încheierea călătoriei: care este țara mai dezvoltată, România sau Peru? Este Peru o cu totul altă lume decât cea de acasă? Care sunt principalele asemănări și diferențe?
E foarte greu de răspuns la întrebările astea, pentru că nu am văzut din Peru decît o mică parte (Peru fiind o ţară de aproape cinci ori şi jumătate mai mare decît România). Pot să spun însă că, fiind atît de întinsă geografic, avînd şi deşert, şi Anzi, şi coasta Pacificului, şi jungla Amazonului (din care zone întregi sînt încă necartografiate), Peru este o ţară infinit mai variată etnic, lingvistic, religios, cultural. Dacă quechua şi aymara sînt limbi vorbite în zonele andine, triburile din junglă vorbesc limbi precum asháninka, bora sau aguaruna. Din cei peste 30 de milioane de locuitori, aproape 45% dintre peruani sînt indigeni (inclusiv triburile de indieni din junglă, din care peste o duzină trăiesc în izolare totală), restul fiind creoli, europeni, afro-peruani (africanii au fost aduşi de conchistadori în secolul al XVII-lea ca servitori sau sclavi în industria minieră) şi asiatici, în special japonezi şi chinezi, aici aflîndu-se, de altfel, cea mai mare populaţie asiatică din America de Sud. (Să nu uităm că România de azi este o ţară omogenizată etnic cu forţa şi de legionari, şi de comunişti, printr-un lung şir de procese: exterminare, deportare, epurare, asimilare, colonizare, relocare, marginalizare, emigrare, repatriere, vînzare – vezi şi cartea lui Lucian Boia, Cum s-a românizat România). Aşa că, da, este o altă lume decît cea de acasă, mult mai dezvoltată cultural (Imperiul Incaş a fost comparabil cu Imperiul Roman), iar principala diferenţă este că această varietate a creat mai mult decît toleranţă, a adus înţelegere interetnică. O toleranţă, ca în Peru, faţă de gay şi transsexuali, spre exemplu, nu vei găsi în viitorul apropiat în România. Altfel, da, România e o ţară mai bogată, dar la ce-i foloseşte? În Peru tinerii încep familii fără să treacă pe la Biserică; iar noi vrem Coaliţii pentru Familii!
–Este călătoria în Peru costisitoare pentru un turist obișnuit?
Nu, dar depinde şi ce anume sau cît de mult vrei să vezi din Peru. Există oferte turistice prin agenţii destul de rezonabile. Cel mai ieftin este plecatul pe cont propriu; dar cunoaşterea spaniolei este esenţială.
-Cum a decurs scrierea cărții după călătorie? După cum am citit, ai notat deseori impresii de călătorie într-o agendă. Ai scris plecând de la aceste impresii, bazându-te pe memorie, ai conlucrat cu M., ai folosit și alte surse documentare?
Ca şi în cazul cărţii despre Himalaya (care, apropo, tocmai a apărut în ediţia a treia), cartea întreagă este scrisă de mînă în timpul călătoriei. La sfîrşitul fiecărei zile, sau în momentele de pauză, scriam la cald totul, pentru că nu mă bazez niciodată pe memorie şi pentru că o astfel de călătorie, atît de bogată în detalii, în senzaţii şi în gînduri, nu poate fi reconstituită ulterior. La transcrierea în computer am stilizat acolo unde nu eram mulţumit, am adăugat notele de subsol şi am scris cele cîteva capitole de istorie a incaşilor, a ansamblului de la Machu Picchu, a cartofului şi restul, capitole marcate grafic în carte diferit de textul propriu-zis al jurnalului. Pentru aceste capitole scrise ulterior am folosit variate surse de documentare (articole din reviste sau online, cărţi româneşti şi străine) pe care le-am trecut, de fiecare dată şi integral, în notele de subsol. Am citit/citat şi singura carte românească de călătorii în Peru care, după părerea mea, merită citită: Spre oraşul secret al incaşilor. Popasuri pe meridiane şi paralele sud-americane, Eugen Pop, Editura Ion Creangă, 1975. Deh, defect profesional! 🙂
Altfel, M. a fost primul cititor al cărţii şi mi-a mai amintit cîteva lucruri care-mi scăpaseră; în plus, a corectat tot ce era în spaniolă, de la accente la transcrieri greşite. În plus, mi-a oferit nişte materiale utile pentru documentare.
-S-a născut vreo idee, plecând de la experiențele din Peru, pentru o viitoare povestire sau roman? Ți-ai notat în acea agendă și astfel de idei?
Da, însă depinde dacă se va potrivi vreodată cu ideea vreunei cărţi de proză scurtă. După cum ştii, eu îmi construiesc cărţile de povestiri, nu adun pur şi simplu nişte proze într-un volum. Aşa se face că încă nu i-am găsit locul povestirii inspirate de călătoria precedentă, cea din Himalaya.
-Te vei întoarce în Peru? Mai ales că ți-au rămas suficiente locuri nevizitate, unele dintre ele enumerate chiar în carte. Care este următoarea destinație? După Himalaya și Anzi, ar urma poate Patagonia, Africa sau Orientul Mijlociu.
Da, mi-ar plăcea mult să mă întorc cîndva în Peru (măcar pentru a mînca din fructele alea absolut extraordinare), dar nu ştiu cînd şi pentru ce anume. Pentru o nouă carte de călătorii ar putea urma oricare dintre locurile enumerate de tine, dar am şi altele în cap. Deocamdată însă mi-am satisfăcut pofta de a călători şi a scrie travel, aşa că urmatoarea mea destinaţie va fi casa de la ţară unde voi scrie o nouă carte de ficţiune.
Mulţumim,
Jovi – Filme-carti.ro
(Sublinierile ne aparțin. Fotografiile sunt din colecția personală a lui Marius Chivu)
