Un nou serial disponibil pe HBO Max – „Winning Time: The Rise of the Lakers Dynasty” / „Momentul victoriei: Ascensiunea dinastiei Lakers”, vorbește despre viețile personale și profesionale ale jucătorilor din echipa Los Angeles Lakers din anii ‘80, una dintre cele mai dominante și adulate dinastii – o echipă care a definit era, și pe teren, și în afara lui.
În distribuție îi regăsim pe: John C. Reilly, Jason Clarke, Adrien Brody, Quincy Isaiah, Sally Field, și Jason Segel, alături de mulți alții. Serialul are la bază cartea lui Jeff Pearlman „Showtime: Magic, Kareem, Riley, and the Los Angeles Lakers”, avându-l ca producător executiv pe Adam McKay (Succession, Q: Into the Storm).
Din interviul exclusiv HBO puteți afla mai multe de la DeVaughn Nixon, Jason Segel și Tracy Letts despre personajele lor – Norm Nixon, Paul Westhead și Jack McKinney.
Fă-ne cunoștință cu personajul tău din Winning Time…
DN: Eu îl joc pe Norm Nixon, numărul 10, apărător, și-a început cariera în ‘77, ar fi probabil considerat rivalul lui Magic Johnson în acest serial, dar ajung să fie frați. De două ori în echipa All Stars și un tip de succes.
JS: Eu îl joc pe Paul Westhead, antrenorul asistent și un prieten apropiat și asociat al lui Jack McKinney. Ajunge să fie promovat ca antrenor-șef efectiv și antrenează Lakers atunci când echipa devine campioană.
TL: Îl joc pe Jack McKinney, care e primul antrenor al Showtime Lakers.
Cum e personajul fiecăruia?
DN: Norm are tendința să fie cam zgomotos. E bine-îmbrăcat, are stil, e calm și adunat. Vine din Macon, Georgia, ascultă jazz și e un tip mișto. Primul apărător înainte ca Magic să ajungă acolo. Prima oară când îl vedeți pe Norm, ar fi ușor să spunem că în mod cert… are încredere în el. Încrederea de sine ar putea fi considerată drept aroganță. Ar putea să fie confuz pentru cei din jur. Așa că aș zice că e un bărbat care are foarte multă încredere în el.
JS: Când îl cunoaștem pe Paul Westhead, e un tip cam înfrânt. Predă limba engleză. A rămas fără îndatoriri de antrenor la echipa de colegiu și este sunat de Jack McKinney să vină să fie asistentul lui la echipa LA Lakers. E foarte fericit când se întâmplă asta. Și cred că într-un fel are impresia că asta e soarta lui. Dar din cauza unei serii bizare de circumstanțe, e obligat să dea și mai mult și să încerce să conducă echipa Lakers și merge de la incompetență la câștigarea încrederii lor din poziția de antrenor.
Cât de faimoși și importanți erau antrenorii la vremea respectivă?
TL: În acea vreme, ca și acum, pentru acei oameni care erau fani adevărați era important să fie atenți la antrenori și ce aduc antrenorii în joc. Dar pentru privitorii de ocazie nu știu cât de interesant era pentru ei să afle mai multe despre antrenori. Mai ales în NBA, unde vedem jucătorii și unde fețele lor sunt foarte vizibile; nu sunt în spatele unor măști – NBA a fost mereu o ligă a personalităților faimoase și a jucătorilor-vedetă. În acest moment anume din istorie, vorbim despre nașterea echipei supranumite Showtime Lakers care a fost de fapt începutul unui mariaj dintre sporturi și showbiz și televiziune. Adică a avut loc o adevărată explozie, nu doar în NBA, dar și în sporturi în general. Acești jucători au obținut statut de supereroi în cultură. Cât de atenți erau spectatorii la antrenori? Nu știu cât de atent era fanul de ocazie la ce se întâmpla la antrenamente sau cu antrenorii.
JS: Cred că Jerry Buss era forța de propulsie din spatele elementelor de showbiz. Cred că voia ca sportul și divertismentul să fuzioneze. În mod separat și în mod norocos, filozofia lui Jack McKinney era să mențină mingea în mișcare; să aibă meciuri cu un ritm alert. Și aceste două filozofii s-au îmbinat, cred, pentru a crea Showtime Lakers.
Pentru cei care nu sunt interesați de baschet, care sunt aspectele universale ale acestei povești?
DN: Avem scenariști geniali – Max Borenstein, Jim Hecht, Adam McKay, Rodney Barnes — și felul în care spun ei poveștile e foarte educațional. Facem ca povestea să fie foarte distractivă – există multe flashbackuri; există multe explicații legate de cine sunt Jack McKinney și Paul Westhead. Chiar dacă oamenii cunosc numele Pat Riley, avem flashbackuri pentru a explica aceste personaje. Așa că mi se pare că nu oferim doar divertisment, cu montajul alert, muzica, elementele de epocă, costumele mișto, și aspectele legate de sex, droguri și rock-n-roll… dar e și o lecție de istorie. Așa cred că va avea impact serialul pentru public și cred că așa vom prinde unii oameni care nu sunt neapărat fani ai sportului.
TL: Filmele cu sport nu sunt niciodată integral legate de sporturi, nu-i așa? Rocky nu e despre box. E despre spiritul uman. De aceea oricine care se uită la el poate empatiza, fie că joacă sporturi, urmăresc sporturile sau le pasă de sport sau nu. Oricine se poate regăsi în personaje care încearcă să depășească obstacole, fie că sunt obstacole externe sau personale. Și această poveste are foarte multe personaje care își unesc forțele pentru a depăși obstacolele din viața lor pentru a reuși să facă ceva împreună. E o poveste foarte umană.
JS: Aș spune și că distribuția acestui serial e atât de incredibilă încât primeam paginile de scenariu de dimineață și mă gândeam: sunt 20 de oameni pe foaia asta care ar putea fi subiectul propriului serial TV. Adică e nebunească, amploarea serialului. Nu știu cum au plătit pentru el. Nu e ăsta jobul meu. Dar la fel ca în lumea sportului, în experiența mea, atunci când joci cu cineva pe care-l admiri, ești motivat să te ridici și tu la acel nivel. Am descoperit că de fiecare dată când intram într-o scenă aveam gândul: „la naiba, aș face bine să fiu grozav azi”.
Cum au fost realizate secvențele cu meciurile?
DN: A fost un proces foarte bine-gândit. Max Borenstein venea și ne spunea coregrafia ca la un dans. Idan [Ravin] îl ajuta – a antrenat jucători NBA precum Chris Paul, Carmelo Anthony, Gilbert Arenas și Elton Brand, așa că făceau coregrafia, repetam cu trei săptămâni înainte de fiecare scenă. Apoi, în ziua filmării repetam din nou. A fost fix ca în muzică, am lucrat toți împreună. Existau secvențe ca în realitate – unele erau duble în care ne pasam mingea, făceam scheme de joc. Cred că sistemul nostru va fi evident, frumusețea a ce făceam. Jucătorii NBA vor vedea asta și o să se gândească: „wow, chiar joacă baschet”.
