Când aveam 17 ani și încă răsuceam intrigi și mai ales expozițiuni ale unui roman Fantasy încă nescris, Catherine Banner (nativă a lunii aprilie, însă cu trei ani mai tânără decât mine) publica deja prima carte din ceea ce avea să devină o trilogie Young Adult. Nu am citit încă trilogia cu pricina, însă m-am bucurat de Casa de la marginea nopții, o poveste romanțată a unei familii zbuciumate, care se transformă, odată cu timpurile, într-o localitate siciliană marcată de superstiții și mituri insulare.
Catherine Banner mi-a răspuns la întrebări cu mult entuziasm și a explicat, printre altele, cum a ajuns să publice o carte la vârsta la care alții sunt convinși cu greu să citească unele, dar și de unde i-a venit ideea de a scrie despre viața unor oameni simpli, prinși la mijloc în încleștarea de forțe din timpul marii conflagrații care a zguduit întreaga lume.
Iulia Dromereschi: Am citit câteva interviuri acordate de tine în trecut și am descoperit că, printre altele, ți se spune „Noua J. K. Rowling”. Cum te face asta să te simți?
Catherine Banner: Am fost foarte surprinsă, la început, mai ales fiindcă nu consider că romanele noastre ar avea același grup de cititori-țintă (cu siguranță, ea se bucură de un grup mult mai numeros!). Și, într-un fel, deși a fost o onoare să fiu comparată cu ea, mi-am făcut griji că lumea se va aștepta să scriu asemănător cu ea, și apoi să fie dezamăgiți de diferențe. Dar, într-un final, cred că a fost vorba, mai degrabă, de faptul că am scris o serie de cărți Young Adult și că sunt și eu britanică. În seria mea se regăsesc elementele de fantezie și magie. Dar nu aveam motiv de îngrijorare – majoritatea cititorilor au înțeles și au fost OK cu ideea că scriam cărți foarte diferite.
Ai scris prima carte când aveai doar 14 ani. A fost publicată, s-a bucurat de un mare succes, și apoi a devenit trilogie. Ce te-a motivat să începi și cum ai reușit să continui?
Mi-a plăcut întotdeauna să scriu, dar, când aveam 14 ani, am început o poveste care se tot lungea, și care mi-a capturat imaginația într-un mod diferit de orice scrisesem înainte. Așa că am citit tot ce am găsit despre scris și am lucrat la ea vreo doi ani, și, într-un final, s-a transformat într-o carte. În acel moment nu știam nimic nici despre scris, nici despre publicarea cărților. I-am scris unui autor de cărți pentru copii care-mi plăcea, Michael Morpurgo, iar el m-a încurajat, însă cam asta a fost. Apoi, ceva mai târziu, la școală, am primit ca temă să căutăm informații despre cariera pe care ne-o doream ca adulți, așa că am decis să merg la o discuție de la un festival local, unde se aborda ideea de a te apuca de scris. Am întâlnit acolo un agent care încuraja tinerii scriitori să îi trimită încercările lor, iar familia m-a convins să îi trimit cartea. Așa că am devenit scriitoare… întâmplător. Întâlnirea aceea s-a dovedit cu adevărat norocoasă.
După ce ai scris o trilogie Young Adult/Fantasy, Casa de la marginea nopții este tot o poveste, însă în circumstanțe complet diferite, și aparține unui alt gen. Cum ai decis să faci această trecere?
După ce mi-am încheiat cărțile Young Adult, eram încă foarte tânără și nu știam dacă voi continua să scriu. Simțeam că mi-aș dori să scriu în continuare numai dacă aveam ceva de spus. Așa că mi-am făcut studiile universitare și am avut o serie de joburi, inclusiv de profesoară. Anul 2008 a fost afectat de criza financiară. A fost primul eveniment istoric important din viața mea de adult și, pe măsură ce au trecut anii, am încercat să-l înțeleg. De exemplu, nu am văzut nicio carte despre tinerii din localitățile mici ale Europei în toți acei ani, și aș fi vrut să citesc despre asta – la fel ca și despre acele localități mici și despre forțele istorice din secolul XX, în general. La început, nu am simțit că eram persoana potrivită să scrie o asemenea carte, fiind atât de diferită de ce scrisesem înainte, însă, cum nimeni nu părea să dorească să o scrie, am început să fac cercetări pe cont propriu. Acestea s-au transformat în mlădițele ideii pentru Casa de la marginea nopții.
Care este legătura ta cu istoria și cultura italiană, la care faci referire cu atâta generozitate în carte?
Soțul meu este italian, și în ultimii ani am petrecut mult timp aici, în Italia, împreună cu familia noastră. În 2015 m-am mutat la Torino. Într-un fel, procesul de cercetare pentru carte s-a desfășurat în paralel cu propria mea poveste, cu asimilarea de către țara mea adoptivă. Ca să înțeleg cultura, am început să citesc, iar istoria și poveștile populare fac parte din paleta de cărți prin care am trecut. Cred că, uneori, ne înțelegem pe noi înșine și pe alții cel mai bine prin poveștile pe care le spunem despre noi.
De ce ai ales Sicilia ca loc al acțiunii poveștii tale?
Când am început să scriu cartea, știam că vreau să scriu despre un loc aflat la un capăt de Europă. Pe atunci, locuiam în nord-estul Angliei, unde se termina continentul, și îmi petreceam timpul liber cu rudele prin alianță, în sudul Italiei – la celălalt capăt. Am început să descopăr asemănări stranii între locurile acestea, dar, când am început să fac cercetări despre istoria insulelor mediteraneene, mi s-au părut un micro-cosmos perfect pentru felul în care marile forțe ale istoriei se impun asupra comunităților restrânse și familiilor individuale, pe care le transformă. Aceste comunități trăiseră tocmai genul de schimbare istorică despre care voiam să povestesc. Doream să capturez o parte din frumusețea Siciliei, despre care nu se scrie frecvent în limba engleză. Dar insula Castellamare, într-un fel, ar fi putut aparține unei alte țări decât Italia, așa că avea sens să fac din istoria ei una italiană, din motive practice, fiindcă trebuia să fiu capabilă să citesc în limba respectivă ca să pot cerceta mai mult.
Care este povestea italiană/siciliană pe care o cunoști acum și de care te simți cea mai apropiată, și de ce?
Mereu mi-a plăcut povestea cunoscută drept „Omul înfășurat în alge”, care e foarte ciudată. Este despre fiica unui rege, care se îndrăgostește de un mus sărac, care a salvat-o dintr-un naufragiu. În timp ce nava lor călătorește spre țărm, un prinț malefic îl aruncă peste bord și îi ia locul la nuntă. Dar, în ziua nunții, mirele de drept iese din ocean, într-o scenă cam grotescă, târând alge în urma sa, și întrerupe ceremonia, arătând invitaților inelul pe care i-l dăduse mireasa înainte să fie aruncat peste bord. Ador poveștile de dragoste despre transformări marine și despre restaurarea ordinii după haos. Ideea creaturilor care ies din ocean ca să aducă vești, ca să miște lucrurile sau să provoace scandal este o temă recurentă a poveștilor siciliene, și mai au și un simț al umorului deosebit!
Cine sunt autorii tăi favoriți? Te-au inspirat în munca de scriitoare?
În timp ce lucram la carte, fără să fi început să o scriu încă, cel mai dificil lucru a fost să găsesc o cale de a scrie despre orășel fără să par nici localnică, nici intrusă, și fără să fac miracolele să pară ridicole sau de necrezut, ci o parte a ițelor vieții. Când încă mă luptam cu toate acestea, am descoperit o serie de scriitori „magico-realiști”, ale căror opere au fost o inspirație fantastică pentru mine: Salman Rushdie, Gabriel Garcia Marquez, Isabel Allende, și, într-o mai mică măsură, acei scriitori poetici a căror muncă se desprinde din a lor, cum ar fi Kiran Desai. Scriitorul meu preferat din toate timpurile este, probabil, poetul Derek Walcott. Simt că opera lui mă inspiră cel mai mult, arătându-mi posibilitățile care pot lua naștere prin limba scrisă. I-am folosit cuvintele superbe din poemul „Veranda” drept epigraf pentru Casa de la marginea nopții și ca să încurajez cititorii să îl descopere.
Dacă există o carte pe care îți dorești s-o fi scris tu, care este aceasta?
Probabil Casa spiritelor, de Isabel Allende, sau Omeros, de Derek Walcott. Dar numai scriitorii aceia cu o poziție aparte în istorie și geografie ar fi putut scrie acele cărți magnifice, și asta îmi place la ei cel mai mult, așa că nu aș schimba autorii! Mai de curând, Idiotul, de Elif Batuman, fiindcă e foarte amuzantă. Cea mai dificilă abilitate în scris este să fii amuzant, consider eu.
Ce te inspiră în fiecare zi? Există cineva sau ceva care te susține și te încurajează?
Soțul meu mă încurajează enorm în tot ce fac, și la fel și membrii familiei și prietenii cu care discut când trec printr-un proces creativ. Să scrii o carte poate fi o călătorie singuratică, un soi de traversare a oceanului, așa că să ai oamenii potriviți în jurul tău face diferența dintre succes și renunțarea undeva, la mijloc. Sunt norocoasă și cu agenții și editorii mei, care mi-au devenit prieteni și care înțeleg cu adevărat ce încerc să fac cu fiecare carte, și care îi aduc mult mai multe îmbunătățiri decât aș putea eu, de una singură. Este o mare nedreptate, cred eu, că pe copertă apare numele unei singure persoane, când sunt sute de oameni care contribuie la ea.
Ai o rutină de scris, ca de exemplu momente preferate din zi, locuri, mâncăruri, băuturi…?
Scriu destul de regulat – parcă aș avea o muncă de birou normală, deși, pe parcursul zilei, îmi petrec o parte a timpului făcând cercetări, alte părți citind, și alte părți scriind sau revizuind capitole deja scrise, sau vizitând un loc ca să fac muncă de arhivă sau fotografii. Lucrez o parte din timp acasă și o parte într-un spațiu de tip co-work, cu alți tineri care au joburi diferite. Cred că asta mă ajută mult să rămân ancorată în lumea reală.
Lucrezi în prezent la proiecte noi? Ne-ai putea dezvălui câte ceva despre ele?
Lucrez la o carte, pe care aproape că am terminat-o. Acțiunea se petrece într-o zonă muntoasă din nordul Italiei, într-un orășel viticol plin de miracole și viziuni. Cartea urmărește două fete care cresc acolo în perioada fascistă și sunt recrutate ca partizane, când orășelul este ocupat, pe timp de război. Titlul este The Lit and Unlit World (Lumea luminată și întunecată, n. ed.).
Care consideri că este cea mai importantă trăsătură a unui scriitor bun?
Cred că este compasiunea. Milan Kundera a scris, cândva, că „romanul este acel spațiu în care nimeni nu deține adevărul, însă toți au dreptul să fie înțeleși”. Încerc să respect asta de fiecare dată când scriu despre personajele mele, și să le ofer fiecăruia spațiu în propria lumină, fără judecată și fără să-mi adjudec nimic, ca naratoare. Este cel mai dificil aspect al scrisului și cel mai important de nimerit, zic eu.
Cărți „adevărate” sau cărți electronice?
Cărți adevărate! Dar să știi că am și multe cărți în formal electronic. Ca scriitoare care locuiește într-o țară nevorbitoare de limba engleză și scrie în această limbă, au fost esențiale ca să rămân conectată la ce scriu alții în limba mea (deși biblioteca „locală” este și ea bine garnisită).
Ce ai sfătui un scriitor în devenire?
Știu că mulți sfătuiesc scriitorii aspiranți să citească mult, și cred că este bine, însă le-aș recomanda și să citească tot ce pot despre scris. Când lucram la prima mea carte, am împrumutat de la bibliotecă toate cărțile pe care le-am găsit despre scris, chiar și despre cum să redactezi articole de business sau cum să concepi romane de dragoste. Trebuie că am citit peste o sută de cărți. Voiam să fac un curs despre scris, dar nu am avut ocazia, atunci, așa că a fost cea mai bună variantă disponibilă. Dar, când ajunsesem deja să petrec doi ani citind despre scris, știam de o sută de ori mai multe lucruri despre cărți decât la început, așa că poate a fost o perioadă de ucenicie bună. M-a ajutat mereu.
Te-aș ruga să recomanzi cititorilor noștri mai tineri trei cărți pe care le consideri un „must” pentru lista lor de lectură, și să le spui și de ce.
E dificil să recomand doar trei, așa că m-am gândit la unele foarte diferite, pe care le-am recitit de curând, ca adult, și despre care cred că sunt potrivite pentru toate vârstele, nu doar pentru tinerii adulți. Mai întâi, un basm frumos și modern, care pare deja clasic, deși era nou când eram mai tânără: Holes (Găuri) de Louis Sachar. Apoi, un roman emoționant, despre război, și despre experiența unei fete în timpul acestuia: When Hitler Stole Pink Rabbit (Când Hitler a furat iepurașul roz), de Judith Kerr. În sfârșit, The Arrival (Sosirea), de Shaun Tan, care este un roman grafic, fără cuvinte, așa că poate fi citit în orice limbă (ca profesoară, am citit cartea chiar și copiilor care nu știau engleză) și are sens pentru toți.
Mulțumim!
(Sublinierile ne aparțin.)
1 comment
Frumos articol si multumesc pentru traducerea dialogurilor!