Invitata cu nr. 20 în cadrul Anchetei „Călătorii literare”, o serie de interviuri de sezon cu scriitori români contemporani, este Ohara Donovetsky.
Ohara Donovetsky este absolventă a Liceului Pedagogic din București (1988) și absolventă a Facultății de Litere a Universității București (1994), secția Română-Germană. Are un masterat în Literatură Comparată și Teoria Literaturii (1995) și un doctorat în filologie la Universitatea din București, cu teza Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești. Cea mai recentă carte publicată este „Meniu cu lupul în poală”, Editura Casa de Pariuri Literare.
– Este pasionată de călătorii scriitoarea Ohara Donovetsky?
Ar fi prea puțin dacă aș spune că sunt (doar) pasionată. Aș zice că în cazul meu e vorba despre ceva mai mult decât despre călătorii. O curiozitate nicicând potolită, o neliniște a căutării, aproape un soi de nomadism, înscris în gene probabil și exersat de-o viață; venirile și plecările, mutările dintr-o țară în alta sunt o parte consistentă și reală din biografia mea, m-au format, mi-a devenit a doua natură să am un acasă1, stabil, mereu același, și un acasă 2, efemer, mereu altul. La acestea, se adaugă călătoriile de plăcere, de curiozitate sau din varii alte motive.
– Cum ar trebui să fie călătoria perfectă pentru scriitoarea Ohara Donovetsky?
M-am întrebat de multe ori. Am ajuns la concluzia că, pentru a fi cât mai aproape de ce mi-aș dori, ar trebui să facă posibilă nu numai deplasarea în spațiu, ci și în timp. Ca, bunăoară, când sunt la Frankfurt-am-Main să fie posibil – măcar pentru o scurtă vreme – să fiu contemporană cu Goethe, ca măcar să îl pot vedea în piața orașului, dacă nu la vreo întâlnire a unei societăți literare sau științifice. Sau dacă m-a atras La Closerie des Lilas și am ajuns acolo, sunt pe terasă deja, să am norocul să o cunosc acolo pe Gertrude Stein sau ca la o masă vecină să fie Hemingway sau Picasso. Oo, da, sau Ezra Pound.
– Care a fost însă călătoria reală, pe care ai făcut-o, care s-a apropiat cel mai aproape de perfecțiune?
Sunt probabil un spirit bătrân, altminteri nu pot să-mi explic cum de există locuri care mă atrag irepresibil și de neînțeles. Le știu bine înainte de a le vedea, ajunsă acolo pare să fie doar o reîntâlnire. Orice frică sau îngrijorare cotidiană se atenuează, un calm venit de nicăieri se instalează, totul capătă sens. Am simțit asta puternic de câteva ori: în Veliko Târnovo, la Capri (pare straniu, dar s-a întâmplat și la Pompei, și in catacombele Parisului), la Breslau, la Antwerp, în Sienna și de curând în Wiesbaden (ar mai fi pe câteva drumuri și câteva răscruci din nordul Moldovei, apoi la Holod, în România, unde s-a oprit trenul la un capăt de linie și înaintea ochilor am avut cel mai calm și mai prietenos podiș din care nu aș fi vrut să mai plec, de nepărăsit vreodată e și malul Borcei, in fine, niciodată nu mi-am pus în minte să le țin socoteala tuturor acestor locuri). Cu puțină uitare de sine, recomandată – mă gândesc acum – în atare situații, aș putea reface bucăți din ce și unde voi fi fost cu suflete din vieți trecute și nu mai știu cu mintea din viața asta. Îmi sunt foarte clare în minte aceste locuri, îmi aduc aminte detalii, fapte particulare, arome, chiar figuri pe lângă care am trecut.
Nu sunt locuri foarte importante pe harta turistică a împătimiților de călătorii, dar pentru mine sunt perfecte pentru motivul întâlnirii cu sinele uitat.
– Ce cărți de călătorie a citit în copilărie și adolescență Ohara Donovetsky?
Cărțile julesverniene, cu precădere, dintre care, cu bucurie și nerăbdare, dintr-o răsuflare, „Ocolul Pământului în 80 de zile”, apoi îmi amintesc de „Călătoriile lui Gulliver” și de mirarea contrariată cu care am citit-o mai degrabă neînțelegând-o. În timpului liceului, „Însemnare a călătoriei mele” a lui Dinicu Golescu, pe care o citeam cu nesațul valahului sedus de lumea occidentală, dar și cu năduf.
– Acum, la maturitate, care sunt cărțile preferate de călătorie ale scriitoarei Ohara Donovetsky?
Într-un fel paradoxal, este vorba tot despre „Însemnare a călătoriei mele” a lui Dinicu Golescu și de „Călătoriile lui Gulliver” a lui Swift, numai că din alte motive.
Prima, pentru a vedea dacă mai sunt valabile și în ce măsură (sau dacă s-au schimbat, și atunci cum și în ce direcție) comparațiile între lumile avute în vedere de Dinicu Golescu, dacă, văzute cu ochii mei de acum, imaginile înregistrate de el, în secolul 19, în Germania, Austria și Italia de Nord (în comparație cu cele din spațiul românesc) se mai păstrează în spirit sau faptă (sau nu).
A doua, pentru că se revelează semnificații cu totul altfel decât în copilărie (când în minte au pătruns doar liliputanii, iar restul a rămas de nepătruns). Văzute cu ochii de azi, ținuturile Brobdingang și Laputa (insula „zburătoare” locuită de oameni pricepuți la multe și iscusiți la minte, dar lipsiți de pragmatism) conțin alegorii care pot fi decodate interesant. La fel îmi apare insula Glubbdubdrib, unde Lemuel Gulliver, ajutat de un vraci, poate discuta cu năluci ale figurilor istorice, Iuliu Cezar, Homer, Aristotel etc sau insula Luggnagg, ai cărei locuitori, struldbrugii, sunt nemuritori, dar nu știu cum să își gestioneze nemurirea. Și în sfârșit, ținutul pe care locuiesc Houyhnhnmii, ființe inteligente întrupate de cai vorbitori, slujite de umanoizi sălbatici și rudimentari. Cartea citită în cheie alegorică este fascinantă, toate aceste ținuturi, specii și tipologii merită infinit mai multă atenție decât i-am acordat până acum, sunt sigură că pentru Swift nu a fost deloc o joacă. Și nici pentru mine nu e.
– Faci călătorii literare? Ai cărți-model (nu ghiduri de călătorie, ci beletristică) în funcție de care îți planifici călătorii?
Uneori un loc poate deveni important pe harta plimbărilor mele de gură-cască prin lume tocmai pentru vreun motiv literar. Ajung să călătoresc cu acest scop, să ajung să văd un anume oraș, o anumită stradă, o anume casă importantă pentru că acolo se păstrează urmele unui scriitor sau umbrele unui personaj. Am ars de nerăbdare să merg pe străzile pe care le bănuiam a fi fost străbătute de Mircea Eliade în București, de la „Cartea de la San Michelle” a lui Axel Munthe am ajuns la Capri, îmi doresc să ajung la Davos în Elveția pentru că „Muntele vrăjit” al lui Thomas Mann mă bântuie. Sau la Sankt Petersburg venind fie din romanul lui Belîi, fie dinspre povestirile lui Gogol sau dinspre romanele lui Dostoievski.
M-am întrebat la un moment dat cum ar fi să refac traseul unui explorator sau al unei cărți, așa cum știu că a făcut Nellie Bly, o jurnalistă americană (pe numele ei adevărat, Elisabeth Jane Cochran) care, în 1889, a plecat în jurul lumii pe urmele lui Phileas Fogg. A ajuns cu două zile întârziere față de Fogg, dar tot e admirabil, a rămas în istorie și pentru acest gest, nu numai pentru spiritul ei militant și pentru curajul de a ataca problema spinoasă a tratamentelor în spitalele de boli psihice.
Mă gândesc de multe ori cum ar fi să plec pe urmele lui Ibn Battuta, un explorator berber, poate cel mai însemnat explorator al lumii arabe, care, în secolul al XIV-lea, a călătorit cu mijloace dintre cele mai diverse până spre Extremul Orient, ajungând în China și India, și apoi înapoi extinzând drumul spre vest până n Peninsula Iberică. Am aflat de el de acum vreo 5 ani și de atunci mă tot întreb dacă aș avea suficient de mult curaj, rezistență sau nebunie să fac o astfel de călătorie. Aș alege să parcurg traseul așa cum apare în cartea pe care Ibn Battuta ar fi dictat-o și care are un titlu seducător: „Darul celor care contemplă frumusețile orașelor și minunile călătoriei”(The Gift for Those Who Contemplate The Wonders of Cities and Marvels Of Travelling).
– Știu că sună clișeistic, dar ce cărți ai lua (nu neapărat) pe o insulă pustie sau într-o călătorie în locul tău de suflet, fie că e vorba de o insulă grecească sau caraibiană, fie în Provence sau Veneția?
Într-o carte pe care am citit-o de curând, Steven Pinker, un lingvist canadian contemporan pe care îl apreciez, a povestit, mai în glumă, mai în serios, că atunci când i se pune această întrebare răspunsul său este: „un dicționar”. Mi-a plăcut grozav pentru câteva secunde, ba chiar m-am întrebat cum de nu mi-a venit și mie această simplissimă, dar minunată idee, apoi mi-am dat seama că nici așa nu e prea ușor de pus în practică; mai sunt câteva detalii, ca, de pildă, ce fel de dicționar, dacă ar fi bine să fie enciclopedic sau semantic, bilingv sau poliglot, înseriat în numeroase volume ca Duden sau concentrat colosal ca Webster.
E limpede că nu am rezolvat problema, încă mă întreb ce tip de carte ar putea să mă salveze pe insula pustie, dacă aș avea nevoie de o carte despre limbaj sau de una de literatură (amândouă sunt două mari iubiri)? Să îmi ajungă pentru tot restul vieții ar trebui să conțină o lume, și atunci să fie Tractatus logico-philosophicus sau Finnegans Wake? (din tenebre mă pândește și grandioasa Cartea Roșie a lui C. G. Jung, e acolo material și pentru viața viitoare, nu numai pentru aceasta de pe insulă). Deocamdată nu mă simt în stare pentru nici una dintre ele. alta, voi alege așadar „The New Atlantis” de Francis Bacon. Locuitorii pe care îi imaginează Bacon în Bensalem întrupează tot ce își poate imagina rasa umană mai presus, știința salvează lumea, conștiința morală nu se degradează, dimpotrivă, sunt în cartea asta – o utopie de bună seamă, dar una foarte interesantă și luxuriantă – numeroase probleme și problematizări, alegorii și enigme astfel încât în acest stadiu al existenței mele (și-ncă pe o insulă pustie), cartea lui Bacon se arată ca un bun supliment și stimulent.
– Cărțile tale îndeamnă la călătorii și spre ce orizonturi? Care dintre cărțile tale se potrivesc cel mai bine pentru a fi luate în concediu?
Mi-aș dori să fie așa. De altfel, am folosit în cărțile mele spații în care am călătorit, orașe din diferite țări, tocmai pentru că mi s-au părut fascinante și mi-am dorit ca, transpuse ca literatură, să își continue fascinația și asupra cititorului. În „Casting pentru ursitoare” apare, de pildă, unul dintre cele mai dragi orașe, Breslau (sau Wroclaw), atât pentru o istorie foarte complicată și densă, cât și pentru șarmul de a avea răspândiți în mai tot orașul, în centru cu osebire, statuete de spiriduși. Am scris despre poveștile orașului în roman, continuă să îmi placă și azi.
În „Puzzle cu pețitoare” apar câteva locuri pe care am avut privilegiul să le văd în Iordania, în special, Petra, deșertul iordanian și Aqaba cea minunată aflată la Marea Roșie. Am încercat în roman să le ofer o imagine cât mai aproape de ceea ce am simțit când le-am vizitat, de la cea copleșitoare a istoriei cuprinse în Petra la mirajul deșertului roșiatic, de la lumină la arome.
Dar probabil că cea mai potrivită carte de luat în concediu ar fi „Întâlnirile unei profesoare rătăcite”, acolo, dincolo de relatarea unor experiențe directe de la catedră sau din biografia personală, sunt scurte imagini ale unor spații reale – o piață din Amman, o stație de metrou din Praga, o piscină care valorifică un izvor termal cald și care îți dă posibilitatea unei băi la minus 40 de grade la Kaprun în Austria, un hotel subteran din Veliko Târnovo etc. – în care am avut întâlniri absolut încântătoare, experiențe revelatorii, dramatice unele, comice, altele, adevărate întâlniri cu eroi sau eroine literare. E o carte atipică de bio-ficțiune, alertă, amuzantă, care atrage, cred, prin caracterul hibrid al combinării realului (geografic, biografic etc). cu fantasticul, dar și prin „corporalitatea” abstracțiilor, pentru că nu numai literatura devine parte din viața reală, ci și gramatica.
Iar „Vorbe la purtător în izmene pe călător” are un titlu predestinat. În plus, e și foarte amuzantă.
– Unde vei călători vara asta, atât fizic, cât și literar?
Mi-aș dori să fie Sicilia. Aș vrea să văd cu ochii mei chiupurile cu cap de maur și să ascult legendele despre zeitatea feminină tricepodă protectoare a locului. Dar fug ca dragul de tămâie de locurile turistice, așa că în ultima vreme călătoresc în spații situate în afara interesului obștesc. Vara îmi rămân deci scopuri mici și foarte bine țintite, bunăoară, să văd, într-o localitate balneară cu vogă trecută, un tren montan cu un singur vagon manevrat prin încărcare și descărcare de apă sau locul de naștere al Fraților Grimm. Sau cel în care Gutenberg a adus pe lume tiparul. Îmi dau seama acum că în toate exemplele oferite este vorba, într-un fel sau altul, tot de cuvinte și povești.
