În week-end-ul ce a trecut a avut loc în micul oraş subcarpatic unde locuim o spectaculoasă manifestare intitulată Serbările Toamnei, ediţia a doua. Trec peste această manie a fiecărui orăşel şi cătun de a-şi organiza serbări, festivaluri, baluri, beţii şi alte chermeze din banii publici, mai ales acum în timp de recesiune economică, trec peste şmecheria primarilor care îşi fac reclamă pe banii concetăţenilor săi punându-l pe ţambalagiul-şef (prezentatorul) să ţipe „şi acuuum, la final, să muuuulţumim domnului primar că a organizat această petrecere, aplauze vă rog” ca şi cum primarul o face din şi pe banii lui şi vreau să ajung la încercarea mişcării scriitoriceşti din oraş, destul de bine reprezentată de a oferi un mic stand cu cărţi care puteau fi achiziţionate în schimbul unor sume de bani infime.
Am dus şi noi câteva exemplare din ultima carte, chiar am scăzut preţul inadmisibil şi rizibil de mult în ideea occidentală că mai bine vindem mult şi ieftin decât puţin şi scump. Ce folos, nu am vândut mai nimic, doar trei amărâte de cărţi. Banii astfel câştigaţi fiind rapid consumaţi de caruselul din piaţă, o maşinărie evident adusă la mâna a doua de un ţigan afacerist din Jărmania. Două minute de zbenguiala pentru copil valorau cam cât o carte de-a mea. Am râs şi plâns, gândindu-ne la întrebarea profundă de ce statutul scriitorului în România este deplorabil, insignifiant, de ce o carte nu mai valorează nimic, de ce toată lumea se aşteaptă mai degrabă să-i dăruieşti cartea ta, decât să adopte o atitudine mai demnă, să o cumpere ?!
Inevitabil, făceam comparaţii cu perfidul Occident şi cu statutul scriitorului acolo. Care este mult mai bun decât cel al scriitorului roman. De ce? Pentru că societăţile occidentale sunt dominate din punct de vedere numeric de clasa de mijloc, mulţi muncitori sau ţărani avansând social cu timpul datorită dezvoltării spectaculoase a acestor ţări în ultima jumătate de secol de la vechiul lor statut inferior către unul mai pretenţios care cere o altă abordare. Mi-am dat seama că snobismul cultural poate avea şi efecte pozitive. Mulţi occidentali, mai ales cei din ţările francofone, care in mod normal nu au nici o treaba cu actul cultural consideră că este de bon ton, fashionable, să frecventeze un spectacol de operă, o piesă de teatru, să viziteze o galerie de artă sau sa cumpere un tablou, o carte-două pe lună pentru a o citi sau măcar pentru a o adăuga în biblioteca personala (care supravieţuiesc cu mult mai mult succes decât cele româneşti pline cu bibelouri, cărţi vechi, din perioada comunistă atunci când nu au fost înlocuite cu LCD- uri agăţate pe perete). Astfel apare un public nu chiar atât de puţin numeros care susţine financiar în mod direct cultura (autohtonă sau nu) şi oferă artistului sau scriitorului posibilitatea de a se dedica în mod special actului creator, nu să se irosească în tot felul de slujbe menite a-i oferi un minim venit (mulţi pictori români sunt nevoiţi să predea ore de desen pentru a nu muri de foame).
Suntem conştienţi că situaţia nu este roz în Occident dar ştim că unui creator îi este mult mai uşor să trăiască acolo decât aici. O dovada că este aşa o constituie şi dezvoltarea unui întreg sector al serviciilor culturale, de la agenţi literari care se ocupa cu plasarea operelor literare ale scriitorilor ( care nu se duc din redacţie în redacţie, cu coada între picioare, pentru a întreba dacă e o pâine de mâncat căci agenţii literari organizează manifestările în societate, de la lecturi publice până la interviuri ) până la galerii de artă modeste- orăşeneşti în care se vând însă tablourile, gravurile pictorilor locali. Adăugăm şi faptul că subvenţiile acordate culturii de către diversele autorităţi naţionale sau locale nu se compară cu cele oferite de cele din spaţiul carpato-danubiano-pontic. De ce doresc vesticii de rând să aibă acces la cultură? Dintr-un snobism privit ca o posibilitate de a depăşi simpla condiţie de vânzător, maistru sau zugrav. Pe de altă parte o societate bogată permite scurgerea de resurse către cultură în timp ce una profund săracă, precum este România, nu.
Ţinem minte de una din iniţiativele lăudabile ale Guvernului Tăriceanu (daca nu cumva singura…) : oferirea unei subvenţii anuale de 100 de euro fiecărui profesor în vederea achiziţionării de cărţi ( se decontau facturile de la librărie tocmai pentru a fi sigur că se cumpărau cărţi şi nu cârnaţi, ţuică sau haine). Poate că scriitorii din România ar trebui să încerce să umble şi la acest aspect: formarea publicului ţintă. Vast program!
