Despre o mass-media necrofila

Asaltul barbar la care a fost supus suicidul Madalinei Manole depaseste cu mult orice alt linsaj mediatic. Aceasta trista moarte poate fi coroborata cu arestarea interlopului si ziaristului mafiot Dan Diaconescu, retinere de scurta durata care a provocat aparitia unui partid politic (!). Deshumarea sotilor Ceausescu a intarit tusa de morbid si miasmele fetide pe care le raspandeste mass-media valaha si, in mod special televiziunile sale comerciale. Avem de-a face cu un canibalism mediatic. Pofta buna, dragi realizatori si consumatori de carne de semen! Din pacate CNA pare a fi intrat in amorteala dar ma intreb cat de mult si cat de des ar trebui aceste televiziuni pubela amendate? Dupa umila noastra parare unele din ele pur si simplu ar trebui desfiintate (precum OTV). Corbi grabiti care se infrupta din carnea cadavrelor. Iar atunci cand sunt trasi la raspundere aceste canale de gunoi se ratoie afirmand ca nu fac altceva decat sa informeze, sa dezbata, unde este libertatea de expresie domle? Iar cand sunt arestati pentru potlogarii mai mari sai mai mici imediat sar si urla cuvantul INSCENARE, atac la libertatea de exprsie, la statutul sfant al ziaristului.

Dan Diaconescu si toata sleahta de Chiriaci si alti mancatori de rahat de pe la celelalte televiziuni chipurile serioase (gen Realitatea TV) au distrus iremediabil statutul si forta morala a mass-media si mi-au adus aminte de inteleptele franze ale unui mare ganditor politic anti-sistem contemporan,  Jean-François Revel, care, in volumul “Cunoaşterea inutilă”, (Traducerea din franceză Dan C. Mihailescu, Editura Humanitas, 2007) se refera pe larg la degradarea celei de a IV-a puteri in stat cum ii place sa se laude. De la a IV-a putere direct catre serviciul de salubritate cu toate ca si acesta are importanta lui, preluand dejectiile si gunoaiele din orase. Condamnabila nu este in sine mass-media ci mass-media romaneasca si nici macar aceasta in totalitate caci mai exista exceptii (3-4) de la regula generala de necrofilie si abjectie.

1. “Majoritatea celor care fac ziare sau alte mijloace de comunicare le fac pentru a-şi impune un punct de vedere, şi nu pentru a căuta adevărul. E simplu: e mult mai folositor să dai impresia că doreşti adevărul atunci când vrei să-ţi impui propria-ţi opinie. Aşa cum, din milioane de cărţi, numai o parte infimă sunt dedicate literaturii ca artă propriu-zisă ori comunicării de cunoştinţe, la fel, numai un foarte mic procent de ziare sunt fondate şi conduse având ca scop principal pura transmitere de informaţii.”

2. “Când ziaristul invocă dreptul de a informa şi de a fi informat, el se referă la propriul său drept de a prezenta faptele aşa cum crede de cuviinţă, dar aproape niciodată el nu are în vedere dreptul publicului de a fi informat exact şi sincer. Atunci când mediile de informare greşesc, nu o dată grosolan şi primejdios, făcând erori cu consecinţe nefaste, acestea nu pot fi denunţate, fiindcă, pentru ca denunţarea să aibă efectul necesar, ea nu se poate petrece decât tot în presă, ceea ce-i foarte rar cu putinţă, mai ales în Franţa.”

Cireasa de pe tort:

3. “Toată controversa inerentă presei moderne provine din faptul că dreptul (cel dintâi recunoscut) al exprimării tuturor opiniilor- inclusiv al celor mai extravagante, duşmănoase, înşelătoare, false etc.- a câştigat supremaţia asupra dreptului de a informa. Dacă astazi, cu probe imbatabile, ataci un ziarist care a falsificat o informaţie sau habar nu are despre ce vorbeşte, imediat eşti calificat drept vânător de vrajitoare, drept violator al dreptului la opinie şi drept ostil pluralismului opiniilor.”

Cu dedicatie pentru DDTV, apostolul independentei jurnalistice:

„Încă una din prejudecăţile noastre este cea care confundă independenţa cu obiectivitatea. Dar libertatea nu garantează infailibilitatea. Independenţa nu asigură imparţialitatea. Ea îi este apropiată, dar nu i se poate substitui. Poţi foarte bine să fii independent şi să fii necinstit.”

Concluzie:

„Presa e gata în fiecare moment să dezvăluie greşelile responsabililor politici, dar tresare violent la cea mai mică atingere a ei, refuzând, în general, să-şi recunoască propriile erori. Punctul de vedere al breslei e că nimeni nu are voie să-i judece greşelile. Nimeni în afara ei nu ştie ce-i meseria asta: ceea ce reprezintă un privilegiu unic în lume. În loc să-şi informeze semenii, ziariştii vor adesea să-i domine.”