Conclave (2024) – Conclav
Regia: Edward Berger
Distribuția: Ralph Fiennes, Stanley Tucci, John Lithgow, Lucian Msamati, Jacek Koman, Isabella Rossellini, Sergio Castellitto
Arta filmului s-a ocupat deja de papi, viețile și morțile lor, inclusiv procesul de alegere al noilor suverani pontifi prin convocarea Conclavului. Au fost filme de lungmetraj și seriale de televiziune, drame și comedii, filme istorice sau de actualitate cu papi reali sau fictivi. ‘Conclave’ (2024) adaugă colecției un thriller politic care are toate premizele unui succes: o distribuție excelentă, un regizor – Edward Berger – care are în filmografie câteva succese solide atât la televiziune (‘Deutschland 83’) cât și pe marile ecrane (‘All Quiet on the Western Front’ – un rar remake de calitate) și un scenariu bazat pe un roman al lui Robert Harris, ale cărui cărți au fost surse ale câtorva filme memorabile. Așteptările au fost deci mari, experiența mea cinematografică nu chiar pe măsura lor. Am găsit în ‘Conclave’ cam tot ceea ce mă așteptam minus un dram de originalitate care să-l scoată din zona comodă a previzibilului.
Punctul de plecare al acțiunii este moartea unui papă. Orientarea acestuia fusese liberala, în contextul catolic al acestui termen. Adunarea cardinalilor electori este convocată și ei vor dezbate și vota cine va fi noul papă, în condiții de secluziune, ‘până când iese fum alb’. Responsabilitatea conducerii procedurale revine cardinalului Lawrence, omul de încredere al fostului papă. Se înfruntă curente ideologice, se confruntă personalități și se confruntă oameni care au fiecare câte ceva de ascuns în trecutul lor. Toți sunt bărbați, dar femeile vor juca și ele un rol important în evenimentele care sunt declanșate. Pentru o bună parte din timp avem de-a face cu o dramă politică în care alegerile din Conclav nu par foarte diferite de cele pe care le știm din politicile laice. Surprizele și întorsăturile de situații vor apare până la urmă.
‘Conclave’ are două puncte foarte tari. Imaginea lui Stéphane Fontaine creează o experiență imersivă introducându-ne în culoarele și cămăruțele întunecate ale Vaticanului și în faimoasa Capelă Sixtină (reconstituită la studiourile Cinecittà) unde se reunește Conclavul, plus câteva unghiuri și cadre spectaculoase. Selecția actorilor și interpretările sunt formidabile. Ralph Fiennes realizează aici unul dintre cele mai grozave roluri ale acestei părți a carierei sale, aducând pe ecran gândurile și sentimentele unui înalt prelat care trăiește responsabilitatea momentului în timp ce se luptă cu propriile îndoieli legate de corupția instituției pe care o servește. Este favoritul meu la Oscar. Două dintre rolurile secundare ale cardinalilor din Conclav sunt încredințate lui Stanley Tucci și John Lithgow, actori formidabili dar foarte departe, aparent, de acest gen de roluri. Ei bine, ei reușesc să dea personalitate și culoare fiecăruia dintre personajele pe care le interpretează. Nu mă poate supară prezența Isabellei Rossellini, o actriță pe care o apreciez mult. Ea merită un Oscar, dar poate nu chiar pentru rolul din acest film. La sfârșit am simțit că am rămas totuși – vorba unui proverb – cu sacul pe jumătate gol pe lângă pomul lăudat. Cred că de vină este mai ales scenariul, care mi s-a părut previzibil chiar în părțile în care dorea să fie imprevizibil. Criza instituțională a Bisericii Catolice și confruntarea cu realitățile complexe ale lumii de astăzi sunt profunde și au nevoie de o abordare mai intensa și de o introspecție mai ascuțită decât cea furnizată de un bun thriller politic.
Nota: 6/10
(Sursă fotografii: IMDb.com)
