Le dernier des injustes (2013) – Ultimul dintre nedrepți
Regizor/Scenarist: Claude Lanzmann
Distributie: Benjamin Murmelstein, Claude Lanzmann
Film prezentat in cadrul One World Romania – Festival International de Documentar si Drepturile Omului – editia a 12-a. Sectiunea “Marcajele lui Ian Buruma”.
Au trecut cativa ani de cand am vazut filmul Shoah –Noua ore si jumatate de documentare a ororii, a decaderii si injosirii naturii umane, 550 de minute filmate la distanta in timp de anii desfasurarii SHOAH-ului, dar strabatand “teatrele” crimelor, intovarasiti de supravietuitorii iadului si de ochiul rece si obiectiv al camerei de filmat. Noua ore si jumatate in care Claude Lanzmann pune sub lupa crimele istoriei recente, justificate cinic de catre cativa dintre faptuitori (printre care ofiterul SS Franz Suchomel, intr-un interviu elecvent): “noi nu am inventat nimic, doar am preluat de la inaintasii nostri din secolele trecute (ex. Martin Luther – sec. XVI)”
Am regretat si inca regret faptul ca nu am reusit sa gasesc la vreun anticariat, cartea aparuta la Editura Est, Colectia „Biblioteca internationala“, Paris-Bucarest-Jerusalem, 2002, 256 p, volumul Shoah, tradus de catre Mariana Arnold si care cuprinde “un document unic: scenariul filmului Shoah”.
“Filmul, ca si cartea care reia o parte din scenariu (o alta editie revizuita a aparut in engleza in 1995) sunt creatia lui Claude Lanzmann, regizor parizian, director al fostei tribune existentialiste Les Temps modernes. De aici, poate, si prefata semnata de Simone de Beauvoir. Lanzmann, absolvent de filozofie la Tübingen, ziarist, profesor universitar de literatura franceza la Berlin si, apoi, de film documentar la o Scoala doctorala din Elvetia (Saas-Fee), lucreaza din 1974 la ceea ce am numit monumentul Holocaustului. A regizat zece filme documentare – despre tragedia evreiasca – si a scris sase carti. (Observator cultural – 28-05-2002)”
Din seria filmelor documentare realizate de Lanzmann, face parte si acest LES DERNIERE INJUSTES – din 2013, bazat pe materialul pe care l-a filmat la Roma in 1975 alaturi de Benjamin Murmelstein, dar completat ulterior, in anul realizarii peliculei, cu scene de la locul faptelor rememorate. Pentru ca Lanzmann spune ca NU are dreptul sa pastreze pentru sine aceste materiale. Si pentru ca Lanzmann a ales mereu intoarcerea in timp, la locul faptelor, nu numai a memoriei, ci si a fiintei sale, pe care si-a lasat-o invaluita de grele taceri, de mici fosnete ale frunzelor, ale ierburilor, ascultand parca gemetele pamanturilor hranite cu sange si durere.
Filmul vorbeste despre Terezin, orasul cehesc situat in nordul Bohemiei (întemeiat de împăratul Iosif al II-lea ca oraș-garnizoană și denumit astfel în amintirea împărătesei Maria Terezia) si devenit Theresienbad (in fond Theresienstadt), “un dar pentru evrei”, “dar ce dar”- 🙁 , “un loc special de vacanta, tratamente balneare si vilegiatura” pentru evreii cehi, in fapt un ghettou special, model, o solutie provizorie pentru evreii din protectorate in special, un ghetto autoguvernat de evrei, cu un sfat al batranilor (Altestenrat), in care trei rabini, leaderi ai comunitatilor din Cehia, din Germania si din Austria, decani de varsta (Judenaltester), au preluat pe rand rolul de rabin sef-conducator. Jacob Edelstein, rabinul din Praga, primul Judenaltester si-a incheiat misiunea “de onoare”, fiind deportat si asasinat la Auschwitz in 1943, Paul Eppstein, rabinul din Berlin a fost impuscat in 1944 la Theresinstadt, fiind urmat in functie de Benjamin Murmelstein, fost rabin sef din Viena, ultimul presedinte al Consiliului Evreiesc de la Theresienstadt.
Theresienstadt, ghettoul pe unde au trecut peste 140.000 de evrei si de unde, intre anii 1941 si 1945, 44.693 au fost trimisi in lagarul de concentrare si exterminare Auschwitz, iar alti 22.503 au fost trimisi catre alte lagare naziste.
Murmelstein a fost acela care l-a cunoscut poate cel mai bine pe Eichmann, fiind in proximitatea acestuia dinainte chiar de anul 1938, din vremea cand negocia iesirea grupurilor de evrei din Germania si din Austria… o afacere cat se poate de banoasa pentru Reichul in goana dupa fondurile menite, sa construiasca, sa aprovizioneze si sa eficientizeze masina de razboi nazista.
Timp de sapte ani, Murmelstein i-a fost alaturi lui Eichmann, cunoscandu-i firea, psihologia, luand la cunostinta de construirea pas cu pas si aplicarea conceptului criminal al acestuia, “Solutia finala”, prajitura festiva daruita marelui Fuhrer.
Din desfasurarea interviurilor luate de Lanzmann lui Murmelstein la Roma, reies adevaruri greu de digerat.Da, este adevarat ca 121.000 de evrei au parasit Austria, reusind sa se salveze, prin eforturile lui Murmelstein si “bunavointa” lui Eichmann=Reich, insa devoalarile privind parcursul rabinului la Terezin, pun la grea incercare echilibrul spectatorului avizat, nevoit sa puna in balanta de azi toate faptele scoase la lumina de-alungul timpului, si bune si rele si de inteles si de neinteles, pentru a discerne o judecata asupra omului/rabinului. Pentru ca, finalmente, pentru mine acest film a fost un rechizitoriu. Coroborat cu dezvaluirile filmului vin toate cele dezvaluite de Hanna Arendt in “Eichmann la Ierusalim”, vine filmul “Hannah Arendt” din 2012 in regia lui Margarethe von Trotta si vin multe alte informatii…
“Cicero e de părere că necazurile pe care le ai la bătrânețe nu vin de la vârstă. Vin de la ceea ce ai făcut până în momentul în care ai îmbătrânit”.
Cat de adevarate cuvinte.
Intepenit in scaunul de cinefil, spectatorul acestui “LES DERNIERE INJUSTES” descopera in Murmelstein o personalitate fascinanta si nu neaparat in sensul favorabil acestuia. Descopera un personaj dramatic, aflat timp indelungat in proximitatea raului, a laboratorului in care s-a nascut si s-a creat “Solutia finala” un personaj cu o inteligenta vie alterata intr-un inexplicabil fel de aceasta atingere a raului, pe care ajunge sa creada ca il poate infrange, macar partial, printr-un soi ciudat de colaborare noncolaborationista. In centrul tenebrelor solutiei finale, Murmelstein a crezut – si povesteste cu har si aplomb aceasta – ca este acela care “a salvat”, ca a fost convins ca manevrele lui au salvat evrei… si pe o banca din Roma, in liniste, la ani departare de ororile naziste, face apel la credinta ca a ajutat si nu a facut-o inocent, ci convins si stiutor asupra contributiei eihmanniene. Atat de convins incat spectatorul e infiorat de marturiile marturisitorului privind vizita Comitetului International al Crucii Rosii la Theresienstadt din iunie 1944 si punerea in scena intru inselarea vizitatorilor.
Acest film, ca si celelalte ale lui Lanzmann pune probleme grave de etica, de morala, de filozofie si este un studiu asupra psihologiei umane. Spectatorul este pus in situatia de a judeca. Lanzmann nu il indruma anume intr-o directie sau alta. Lanzmann pune doar intrebari deschizatoare de marturisiri si marturisirile lui Mumelstein jaloneaza caracterul sau, debordand uneori, in acei ani ’70, intr-un soi ciudat de autoadulatie, de megalomanie. Pe cand Eichmann se autointitula (la proces) drept doar un functionar care executa ordinele superiorilor (vezi “banalitatea raului” denumita astfel de Hannah Arendt – dar nici vorba – totusi – de aceasta banalitate), Murmelstein aduce in fata spectatorului adevaratul devotament al lui Eichmann, adevaratele intentii materializate intr-o criminala practica. Prin urmare, Murmelstein isi cunostea perfect adversarul. In fata tablei de sah a istoriei, spectatorul vede ca rabinul M. a preferat o remiza. Remiza il avantaja. Remiza i-a salvat viata, numele, pozitia. Asa sa fie oare? Noi astazi il condamnam? Il asezam alaturi de Eichmann? Judenrat, consiliul numit sa managereze moartea a fost nevinovat? Putea proceda altfel? Care este raspunsul? Grasutul personaj Murmelstein, tolanit la soare pe o banca din Roma, zambitor, plin de el si plin de scuze, contrariaza spectatorul de astazi.Spectator care nu are puterea de a simti si intelege acel Theresienstadt, acel popas inainte de Auschwitz, punctul final al vietii in camera de gazare si disparitia pe cosul de fum al cuptorului.
Murmelstein a avut interdictie de a calca pe pamantul Israelului. Probabil ca el s-a simtit nedreptatit, precum Moise, ramas in afara zidurilor cetatii. Tolanit pe banca in eterna Roma, Murmelstein, desi fost acuzat, desi inchis vreo cincisprezece luni, s-a aparat si a ramas cu credintele sale de preamarire mitologica. S-a crezut o Seherezada, care cu povestile sale ticluite si-a salvat capul. S-a crezut un Sancho Panza, care spre deosebire de naivul Don Quijote, a iesit la liman.
Aparent, Claude Lanzman, in finalul interviurilor sale, pare a o intelege si admira pe Seherezada sa in pantaloni, cu ochelari si cu un zambet superior. Pare a-i acorda iertarea, luandu-l pe dupa umeri pe Murmelstein si indepartandu-se alaturi de el si impreuna cu camera de filmat.
Eu nu cred asa ceva. Eu cred ca Lanzmann, profund scarbit de lipsa totala de caracter si de morala a interlocutorului sau, un batran gras, infatuat si usor zaharisit, ii acorda acest gest final, ca o scuturare-despartire de inca o o forma sinistra a raului posibil pe pamant. Murmelstein este un exepmu viu al faptului ca uneori intre victima si calau exista un semn de egalitate.
Un film greu, care trebuie revazut, regandit, recantarit, ca de altfel toate acesta capitole complexe de istorie, care mai au pagini tulburi.
