Le doulos (1962)
Regia: Jean-Pierre Melville
Distribuția: Jean-Paul Belmondo, Serge Reggiani, Jean Desailly
Realizat în 1962, ‘Le Doulos’ este probabil cel mai caracteristic ‘film noir’ al carierei cinematografice a lui Jean-Pierre Melville. Este și filmul în care regizorul francez își exprimă deschis pe ecran, cu mijloace cinematografice, devotamentul total față de cinematografia americană care l-a inspirat. ‘Le Doulos’ arată ca un film american cu gangsteri din anii ’30 sau ’40. Eroii săi poartă haine de ploaie și pălării împrumutate din recuzitele acelor filme, reproduc pe ecran grimasele lui Humphrey Bogart și Edward G. Robinson, asculta muzică de jazz, și până și atunci când comandă de băut preferă whisky și nimic altceva. Există totuși o caracteristică personală, o temă recurentă importantă în filmele lui Melville care domină și aici povestea – codul de onoare al lumii interlope. Eroii din ‘Le doulos’ ucid cu sânge rece, dar sunt în același timp ghidați în felul lor de legi morale și de valori de solidaritate – desigur, diferite de ale restului lumii din jur.
Maurice Faugel (Serge Reggiani), proaspăt ieșit din închisoare, comite o crimă care are ca mobil aparent jaful, dar de fapt este o ‘încheiere de conturi’ legată de o poveste din trecut. Atunci când este surprins în timpul unui alt jaf terminat cu moartea unui polițist, bănuielile legate de sursa informației care a condus poliția la locul infracțiunii cad asupra prietenului sau Silien (Jean-Paul Belmondo). Ajuns în închisoare, Maurice plănuiește să se răzbune, dar tocmai Sillien este cel care îl scapă, lăsând bănuielile poliției să cadă asupra unui alt interlop (Michel Piccoli). Care este adevărul? Este Silien un turnător josnic sau un om de onoare (după codurile lumii interlope) și un prieten adevărat? Acțiunea filmului reprezintă un permanent joc intre bănuieli și certitudini, și ceea ce vedem nu este neapărat ceea ce pare. Deznodământul aduce și clarificarea întregii povesti în ultimele minute ale filmului, și atunci ne dăm seama că regizorul și scenariștii s-au jucat până atunci cu percepția și punctul nostru de vedere, al spectatorilor.
Aproape totul este perfect din punct de vedere cinematografic și rezistă bine celor 58 de ani trecuți de la realizarea filmului. În 1962 alegerea dintre alb-negru și color era o alegere intre două variante aproape echivalente economic. Alegerea imaginii alb-negru corespunde consistenței cu modelul filmelor clasice americane. Atenție și la folosirea oglinzilor, unul dintre procedeele preferate ale regizorului. Câteva dintre scenele filmate pe stradă (de exemplu scena care deschide filmul) ne amintesc că Melville era contemporan (și bun prieten) cu regizorii Noului Val francez. Singurele scene care dezamăgesc sunt cele care se petrec în automobile – ele sunt atât de stângace încât aproape îmi vine să cred, dar nu am nicio confirmare, că este vorba despre o decizie regizorală intenționată. Belmondo și Reggiani au parte de partituri solide și se achită perfect de ele, dar ceea ce rămâne în amintire din personajele lor sunt hainele de ploaie aproape tot timpul prezente și simbolicele lor pălării. ‘Le Doulos’ rămâne peste ani un divertisment violent și interesant, plasat într-o lume creată de Melville din personaje importate de peste ocean și transplantate în peisaj francez.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, Suddenlyashotrangout.com)
