Twilight (2008) – O posibilă indignare săptămânală
Regizor: Catherine Hardwicke
Scenariul: Melissa Rosenberg
Muzica: Carter Burwell
Distribuţia: Kristen Stewart, Robert Pattinson, Taylor Lautner
Din motive încă necunoscute, am o ură ciudată faţă de tot comercialul supraevaluat. Nu ascult muzică pop, gen Biever-Black-Minaj, nu mă uit la toate nebuniile de filme de acţiune şi nu mă uit la filmele cu vampiri. Twilight a fost iniţial doar un nume pe o carte primită de Crăciun. Aflând însă de isteria din America, pac! s-a pornit butonul de dispreţ. Ştiu însă că nu poţi detesta ceva cu adevărat până nu îl asculţi/vezi/citeşti, aşa că am experimentat de toate şi nu poţi fi un Twi-hater veritabil dacă nu ai citit cărţile şi nu ai văzut filmele.
Aşa că am făcut-o şi pe asta.
Cu toată sinceritatea, Twilight – cartea chiar mi-a plăcut. Mi s-a părut proaspătă, drăguţă şi romantică în anumite părţi. Faptul că cele trei continuări sunt atât de repetitive încât pare că asculţi o casetă stricată, nu este relevant momentan.
Am auzit oameni care o comparau cu Harry Potter. Nu au dreptate, în niciun caz. Îl citez pe Stephen King: ”Spre deosebire de Meyer, Jo Rowling este o scriitoare extraordinară.” Părerea mea este că Harry Potter este o capodoperă epică despre familie, prietenie, pierdere, viaţă şi moarte, iar Twilight este o poveste despre o împiedicată îndrăgostită ş de un vampir care îi tot spune că o va proteja şi dă mereu greş.
Mă rog, asta e varianta răutacioasă, însă sincer, despre asta e vorba! 😀 Bella Swan (Kristen Stewart) se îndrăgosteşte de Edward Cullen (Robert Pattinson), un tânăr misterios, despre care află că este vampir. Acesta şi familia lui se hrănesc doar cu sânge de animal, în vreme ce Carlisle, tatăl lui adoptiv, este împotriva crimelor de orice gen. Un grup nou de vampiri apar însă în oraş, care ameninţă să o ucidă pe Bella şi pe toţi cei pe care îi iubeşte.
Vorbind strict despre film… Catherine Hardwicke a reuşit într-adevăr să transforme cartea într-un tablou extrem de reuşit. Culorile reci şi long-shots-urile au ajutat la crearea unei atmosfere destul de lugubre, alternând cu lămpile roşii şi cadrele strânse în jurul personajelor în scenele intime. Regia este foarte bună, în parteneriat cu muzica de excepţie compusă de veşnic versatilul Carter Burwell. Acesta, cunoscut pentru muzica din No Country for Old Men, reuşeşte să ne conducă pe cărarea bătătorită a poveştii cu multă graţie. Tema principală, Bella’s Lullaby, este o piesă pentru pian fină, iar The Lion Fell in Love with the Lamb este un duet pian-chitară pe care îl iubesc şi îl laud de câte ori am ocazia.
Adevărul este că singurul lucru pe care l-am iubit la absolut toate filmele din serie a fost muzica. Carter Burwell, Alexandre Desplat şi Howard Shore (!!!) au creat soundtrack-uri superbe, complexe, măreţe sau delicate, care au adăugat profunzime terenului plat reprezentat de film.
Marele defect al adaptărilor nu a fost povestea de bază şi nici măcar scenariul. S-ar fi putut realiza dialoguri ceva mai inteligente, însă ar fi deviat prea mult de la materialul sursă. Mai bine ar fi pus însă o saltea să o joace pe Bella decât pe Kristen Stewart. Te-ai aştepta ca atunci când îţi vezi iubitul sclipind ca o zână, să ai o reacţie mai clară, nu doar să rămâi cu privirea pierdută şi să zici un ”It’s like diamonds.” de parcă ai înghiţi lipici. Sunt multe scene în care pare absolut fără speranţă, sunt şi câteva momente în care e OK, însă actriţa care a interpretat în Speak cu atâta talent se pierde complet în rolul unei tipe ale cărei gânduri nu pot fi pătrunse de către puterile supranaturale ale lui Edward.
Robert Patinson este şi el decent (surprinzător, având în vedere prestaţia sa în alte filme, printre care şi Harry Potter and the Goblet of Fire), însă probabil s-a molipsit de la partenera de ecran. Amândoi au înţeles probabil că a fi nervos înseamnă să închizi strâns ochii şi să încerci să pari că urmează să plângi. Nici asta nu prea le-a ieşit.
Laude însă lui Billy Burke, care îl joacă pe Charlie, tatăl Bellei, foarte credibil în rolul său, plin de tristeţe şi grijă, şi lui Peter Facinelli, Carlisle Cullen în film, figura paternă a clanului de vampiri – un actor bun, cu o interpretare foarte plăcută.
Admit că această serie a fost un fenomen, a deschis noi portiţe unei categorii de cărţi şi filme, i-a propulsat pe Stewart şi pe Pattinson în topurile mondiale de cei mai bine plătiţi actori, i-a adus milioane lui Stephanie Meyer şi a susţinut eforturile companiei Summit Entertainment. Este despre tensiuni şi iubiri adolescentine şi e logic faptul că a avut o asemenea priză la public.
IMDb este în concordanţă cu gândurile mele în materie de notă. Se pare că nici cei care contribuie cu nota la acest site nu agrează filmele pentru adolescente isterice. Ciudat să mă gândesc că e un film destinat categoriei mele de vârstă. Ce pot spune însă? Gusturile nu se discută.
Nota: 4/10 (mulţumiri lui Carter Burwell…)
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=LinfYWZBO4c’]
4 comments
Aoleu, chiar este un articol despre Twilight?
Imi cer scuze, dar nu cred ca trebuie sa citest toate cartile si sa vezi toate filmele ca sa iti dai seama ca atat cartile cat si filmele sunt proaste.
Eu am incercat sa citesc cartea, am citit probabil 20 de pagini, m-a scos din sarite simplitatea si stupiditatea cu care erau construite propozitiile si mi-am dat seama ca nu merita. Am vazut si primul film si mi-a parut rau ca am pierdut o ora si jumatate cu un film care nu a reusit sa surprinda decat prin penibil. Pe mine m-a fortat job-ul de la momentul respectiv sa intru in contact cu aceasta serie insa, iti spun sincer, nu cred ca trebuie sa fii cunoscator profund/total al seriei ca sa o urasti din inima. E atat de penibila incat este suficienta o privire peste carte/film ca sa iti dai seama ca este o pierdere de timp.
„Aflând însă de isteria din America, pac! s-a pornit butonul de dispreţ. Ştiu însă că nu poţi detesta ceva cu adevărat până nu îl asculţi/vezi/citeşti, aşa că am experimentat de toate şi nu poţi fi un Twi-hater veritabil dacă nu ai citit cărţile şi nu ai văzut filmele.
Aşa că am făcut-o şi pe asta.
Cu toată sinceritatea, Twilight – cartea chiar mi-a plăcut. Mi s-a părut proaspătă, drăguţă şi romantică în anumite părţi. Faptul că cele trei continuări sunt atât de repetitive încât pare că asculţi o casetă stricată, nu este relevant momentan.” – nu este un argument. Sincer, cred ca iti doreai sa citesti aceasta carte, nu ca sa polemizezi pe marginea ei ci pentru ca vroiai efectiv sa o citesti. Tiwlight nu este o lucrare stiintifica pe care, chiar daca este proasta, trebuie sa o citesti pentru a o distruge mai apoi din punct de vedere argumentativ….
Va multumesc mult pentru comentariu.
Asa cum spune si titlul, Twilight a fost indignarea mea saptamanala. My personal rant, as putea spune. Am scris tot articolul in urma citirii unei recenzii americane care il lauda de n-avea aer si care m-a enervat atat de mult, incat am vrut sa reechilibrez lumea. Am spus si repet, mi-a placut prima carte si am vrut sa o citesc. Eram inconjurata de frenezia Twilight si eu nu aveam dreptul sa o urasc daca nu o citeam. :)) Suna aiurea, insa cam asa a stat toata aventura mea cu ea. 😀
Va apreciez insa comentariul si felicitari pentru blog. Mi-a placut mai ales comentariul la Django Unchained. A surprins cele mai tari momente ale filmului. Multumiri! 🙂
Ei, si tu acuma, Deea, nu ma peria ca nu am sa devin mai indulgent cu tine. 😛
Sa stii ca eu niciodata nu tac cand simt ca am ceva de spus (mai ales daca punctul meu de vedere are parte de argumente puternice) si de multe ori comentariile mele sunt greu de digerat. Asa sunt eu, nitel antisocial.
In alta ordine de idei, am vazut ce filme ai mai prezentat pe site si cu atat mai mult, ca si cititor de-al tau mi-au crescut si mai mult pretentiile si asteptarile de la tine. Deci, you are under pressure. 😛
P.S. nu ma domni pentru ca ma faci sa ma simt batran si eu inca sunt un adolescent rebel in ciuda varstei mele, deci, prefer sa fiu tutuit.
Cu stima,
Cu toata sinceritate mie mi sa parut ca Twilight-si filmele si cartile-sunt extraordinare.
Dar fiecare cu parerea lui.
Sigurul lucru ce nu mi-a placut este lipsa de expresivitate a Stwart.