Trust (2010) – Incredere
Regia: David Schwimmer
Distributia: Clive Owen, Catherine Keener, Liana Liberato, Viola Davis
„Incredere: actiunea de a (se) increde si rezultatul ei; sentiment de siguranta fata de cinstea, buna-credinta sau sinceritatea cuiva.” (Sursa definitiei: Dexonline). Suntem la o varsta in care ne putem increde in oricine, fara sa ne gandim prea mult nici la consecinte si nici la faptul ca persoana in care ne investim increderea s-ar putea foarte bine sa ne-o insele. Suntem in era Internetului si a telefoniei, a smartphone-urilor si a Facebook-ului, a chat-urilor si a messengerului. Interactionam rapid, cu persoane de peste mari si tari, fara sa ii cunoastem decat online, fara sa ne gandim suficient ce se ascunde in spatele identitatii deseori fictive care ne este cunoscuta de pe Internet, fara sa banuim ca increderea pe care o avem se poate transforma in tragedie. Nu gandim decat fericirea personala si rapida, decat zambetele care ne sunt smulse si care ne dau senzatia ca viata e frumoasa si pentru totdeauna.
Suntem intr-o familie tipica americana, o familie perfecta de middle class, in care se castiga bine, exista joburi stabile, iar cei trei copii ai familiei sunt fiecare in felul sau draguti, demni de incredere, amuzanti si au o traiectorie viitoare aparent foarte fericita si de succes. Baiatul se pregateste de facultate si are o relatie super cu parintii, fiica mijlocie este la liceu si, desi nu este cea mai populara dintre fete, incepe sa ii creeze prieteni de nadejde, iar fiica mica este rasfatata familiei. Annie (Liana Liberato) este acea creatura care isi pierde timp, inocenta, credinta, oferind prea mult incredere in anumiti oameni, oameni care nu trebuie sa faca mare caz pentru a i-o castiga, cu usurinta, pentru ca apoi sa i-o insele, fara prejudecati. Totul pe taramul varstei inocentei (are doar 14 ani, dar indrazneala de oameni mari :D, dupa cum vor constanta parintii ei mult mai tarziu), dar si al internetului.
Pe o retea de chat pentru adolescenti, il descopera pe Charlie, un baiat de aceeasi varsta cu ea, cu care are o comuniune de sentimente si fapte aproape de identitate, simtind ca El este Alesul. Nu a intalnit pe nimeni ca el, iar baietii din jurul ei, de la liceu, nu o baga in seama, nu face parte din „fetele de comitet”. Treptat, el se dezvaluie, iar ea este suficient de credula pentru a trece fara emotii peste fiecare minciuna a lui: ba ca are 20 de ani, ba ca are 24 de ani. Este si mai socata atunci cand se intalneste cu el, chiar in zilele cand parintii sunt plecati pentru a-l conduce pe fratele lor la facultate: la intalnire apare un barbat in jur de 40 de ani, care reuseste sa o convinga ca sentimentele lui sunt reale, ca simte ca ea este sufletul sau pereche si toate minciunile au fost doar pentru a nu o indeparta. Si, astfel, cei doi merg spre o camera de motel pentru ca ea sa probeze lenjeria intima pe care el i-a adus-o cadou.
Restul este istorie, cum se spune. Filmul continua cu povestea de dupa motel, istoria unei familii care este zdruncinata de incursiunea intempestiva in propria gospodarie, despre cum increderea absoluta intr-o persoana nepotrivita poate determina atat tristete, nefericire, cat si, la nivel mai larg, intrarea intr-o depresie adanca, la pragul dintre normalitate si nebunie autentica, pe care o poate suferi oricine este afectat de atacul imoral asupra normalitatii. Cum poate reusi educatia scolara, dar si cea familiala sa faca sa dispara tentatiile, sa fie macar recunoscute intr-un anumit fel persoanele care nu merita increderea noastra? Destul de dificil sa ai o fata, asta e concluzia pe care am auzit-o despre acest film, pentru ca ele sunt mai supuse tentatiilor, sunt mai credule si mai putin puternice. Indiferent de familie, pentru ca ne este clar din „Trust” ca familia lui Annie este foarte unita si s-a preocupat de soarta si educatia copiilor. Chiar daca depaseste rareori granita unui film de televiziune, „Trust” pune intrebari. Si e suficient pentru a-l urmari si a va impresiona.
