The Witcher (sezonul 3, capitolul 2, Netflix, 2023)
Regia: Lauren Schmidt Hissrich
Distribuția: Henry Cavill, Freya Allan, Anya Chalotra, Eamon Farren
E o plăcere să vezi producțiile cinematografice în care există mixul elegant și perfect dintre efecte grafice, joc artistic și scenariu. Asta a fost senzația mea de-a lungul vizionării capitolului 2 din sezonul 3 al serialului fenomen „The Witcher”. Dacă în primul capitol aveam anumite reticențe, iată că ultimele episoade au spulberat senzația de întins, de prelungire. De această dată avem turnuri de situație pe muchie de cuțit, schimbări de roluri și foarte multă energie.
Ce mă bucură, în special, la această ecranizare e că nu bate pasul pe loc. Fiecare dintre ultimele episoade este umplut până la refuz cu emoție, te face să tresari și te transpune în acea lume magică în care bine și răul nu contenesc să lupte. Și de această dată spectatorii primesc un deliciu, un festin vizual, cu accent pe imagine, pe cadre, filmări rapide și statice îmbinate într-un eseu de calitate. Scenariul se contopește cu dimensiunea imaginii și ne permite să „trăim” ceea ce vedem.
În egală măsură, personajele devin mult mai deschise, mai umane, trăind sentimente nebănuite, traversând etape de maturitate și de consolidare a legăturilor. Dacă mă întrebați pe mine, pelicula pare să ia încet drumul unei saga de familie, din triada lui Geralt of Rivia, Yennefer of Vengerberg (interpretată de Anya Chalotra), o puternică vrăjitoare și iubita lui Geralt, și Ciri (interpretată de Freya Allan), o prințesă exilată cu puteri magice misterioase. Luptele lor lăuntrice se conectează la schimbările de putere. Devenim martorii unor jocuri murdare în clanurile de magicieni și cum se pune în pericol un firav echilibru existent.
În linii mari, mă alătur taberei care afirmă că acest sezon este destul de bun. Deși, are unele carențe, rămâne a fi o istorie bogată, din punct de vedere tehnic. Reușita lui Lauren Schmidt Hissrich este că nu a înecat barca la mal, dându-i spectatorului o evoluție în buclă a personajelor, transpunând dilemele eroilor într-o acțiune bine sistematizată.
Privind „The Witcher”, am înțeles că direcția cinematografiei moderne se îndreaptă tot mai mult spre nevoia de fantezie, de basm, de ireal, de parcă am fugit constant de această realitate. Acest lucru este demonstrat și de audiențe mari, și de felul în care regizorii mizează pe francize cinematografice, înlocuind formatul clasic al filmului cu serialul, alimentând parcă o curiozitate crescândă a publicului.
„The Witcher” nu face excepție și este anume acea doză necesară de elemente cinematografice, de scenaristică și de realizare tehnică, suficientă pentru a ne purta într-un joc constant al imaginației. De fapt, cred că am putea porni o dezbatere la subiectul nevoii noastre de astfel de producții. Suntem oare dependenți de adrenalina istoriei? Căutăm supape spre noi dimensiuni narative? Ne hrănim plictiseala sau aceste povești au menirea să ne incite, să ne salveze din rutina în care ne pierdem?
Indiferent de ce răspundem la aceste întrebări, vă recomand să vedeți această producție, măcar prin prisma tehnică a realizării ei și pentru o istorie despre loialitate și prietenie, conexiune și iertare.
Disponibil pe Netflix.
