The Other Man (2008)Regizor: Richard Eyre
Scenaristi: Charles Wood, Bernhard Schlink, Richard Eyre
Actori: Liam Neeson, Antonio Banderas, Laura Linney, Romola Garai
In al sau The Other Man, Richard Eyre, atat in calitate de co-scenarist, dar si ca regizor, ne prezinta o poveste banala in fond, aceea a infidelitatii unuia dintre partenerii dintr-un cuplu. Orice crampei de viata poate deveni banal, prin repetarea lui in timpuri, locuri si conjuncturi diferite, insa apropierea si cunoasterea intima a eroilor si a mecanismelor care le determina evolutia, pot transforma acest banal intr-o poveste unica, frumoasa si romantica despre iubire, cunoastere, fidelitate, iertare, viata si moarte.
Si eu cred ca Richard Eyre a reusit acest lucru. Nu sustin ca a creat un film mare, ci numai unul bun, cald, echilibrat, credibil si plin de intelegere pentru firea umana.
Ancorati intr-o casnicie indelungata, bazata pe dragoste reciproca, prezenta si vie inca intre ei, cei doi eroi – Lisa (Laura Linney) si Peter (Liam Neeson), par a fi destinati unul celuilalt pentru totdeauna. Ceva insa, intr-un anumit moment, i-a lipsit Lisei, din amalgamul iubirii si fidelitatii. Poate usoara discrepanta dintre profesiunile celor doi soti: ea este un designer de moda cu mult succes– creaza pantofi – si calatoreste prin marile orase ale lumii, iar el este un introvertit patron al unei firme de IT, poate dorinta de a experimenta sentimente si trairi noi, poate imboldul acelui “carpe diem”, poate pur si simplu s-a intamplat, aceasta ultima posibilitate fiind ideea pe care incearca sa o abordeze Lisa, in timpul unei cine intre ea si sotul sau.
Problema este insa, ca in momentul declansarii actiunii filmului, noi nu stim ca Lisa si-a gasit sfarsitul in urma unei boli necrutatoare, ingrijita si vegheata de sotul si fiica sa, pana in ultima clipa, iar introducerea in poveste si in desfasurarea ei se face prin flashuri – trecut-prezent, foarte bine administrate de scenariu.
Peter descopera, la ceva vreme de la pierderea Lisei, aventura acesteia derulata in Milano, in cursul calatoriilor sale dese, cu un anume Ralph. Face aceasta descoperire datorita unor mesaje de pe telefonul mobil al Lisei, a unor e-mailuri, dar si ca urmare a unor indicii lasate de aceasta, care il conduc spre dosarul intitulat “Love”, din laptopul ei. Indiciul scris de Lisa pe patul de moarte este reprezentat de numele locului care a simbolizat pentru ea paradisul iubirii – “LAKE COMO”. Intre noi fie vorba, Paradisul este acolo unde vrem noi sa fie, unde ni-l cream noi si in care transferam ce este mai bun in noi, lucru pe care l-a facut si Lisa.
Adanc ranit, Peter vrea sa stie mai mult despre amantul nevestei sale, mai ales dupa ce s-a torturat cu numeroasele fotografii, martore ale momentelor de iubire dintre cei doi. Si pleaca la Milano pentru a-l intalni pe Ralph si a afla amanunte despre relatia dintre acesta si Lisa.
In timpul unor partide de sah derulate intre spilcuitul Ralph si englezul sobru si retinut Peter (care nu isi devoaleaza inca identitatea), transpare intreaga gaunosenie a conceptiei despre viata a latin-loverului, pentru ca mai apoi, in subsolul somptuosului imobil in care Ralph traieste si munceste ca om de intretinere – adevarul gol-golut sa iasa la iveala. Personajul lui Antonio Banderas este deosebit de bine conturat si interpretat. Un adevarat pericol pentru sufletul unei femei in usoara deriva. Insa, din superbul barbat brunet, inbracat in splendide costume de marca, ale carui maini sunt experte in magaieri si gesturi masculine si care se invarte in resedinte somptuoase si restaurante scumpe, Ralph se transforma si ii apare lui Peter in adevarata sa postura, imbracat intr-o salopeta de lucru trasa peste pieptul gol, usor aplecat de spate, ciufulit si miscandu-se greoi prin niste camere amarate si inghesuite. Un gigolo profitor si mincinos, care insa, a iubit-o pe Lisa si i-a oferit momente de neuitat, in viata ei paralela.
Si intelegerea lui Peter si iertarea pe care i-o acorda Lisei in final, se rezuma in cuvintele: Thank God for Ralph!, pe care le rosteste la masa de pomenire a sotiei sale.
Daca ar fi sa iau in consideratie jocul foarte bun al actorilor si tot ar trebui sa va recomand acest film.
Actorul irlandez Liam Neeson mi-a placut de cand l-am vazut prima oara si cred ca este vorba despre melodramele A Woman of Substance (1984) si Hold the Dream (1986), urmand apoi Schindler’s List – 7 premii Oscar (1993), Nell (1994), Michael Collins (1996), Taken (2009).
Peter este sobru, interiorizat, barbatul unei singure iubiri in viata, devotat acesteia si familiei sale si Liam Neeson isi interpreteaza eroul cu mare economie de mijloace, care insa explodeaza impulsiv in hotararea de a pleca la Milano pentru a-si intalni rivalul. Si toate framantarile interioare i se citesc acum pe fata: incrancenare, gelozie, mirare, hotarare, intelegere, iertare si amintirea Lisei. Un mare actor Liam Neeson si sper sa i se ofere in continuare roluri pe masura talentului sau.
Imaginea filmului este semnata de Haris Zambarloukos si este deosebit de calda si prietenoasa cu prim planurile eroilor, pe care camera focalizeaza des si surprinde cele mai ascunse ganduri si sentimente, iar coloana sonora apartine lui Stephen Warbeck, care a compus si muzica mult medaliatului Shakespeare in Love.
