The House of Mirth (2000) – Casa bucuriei
Regia: Terence Davies
Distributia: Gillian Anderson, Dan Aykroyd, Eleanor Bron, Terry Kinney, Anthony LaPaglia, Laura Linney, Elizabeth McGovern
Cinemateca locală a prezentat, cu câteva săptămâni în urmă, adaptarea din 2000 a romanului clasic Casa bucuriei, scris de Edith Wharton. Prima ecranizare a acestuia datează tocmai din 1918.
Casa bucuriei este o combinaţie dintre drama socială şi personală, povestea decăderii unei tinere din înalta societate, a preţului păstrării demnităţii într-o societate care pare să definească în mod rigid locul şi traiectoria vieţii fiecărei fiinţe umane, după origine, după locul în ierarhia socială, după sex şi după avere. Societatea americană de la începutul secolului 20 nu pare să aducă prea mult cu ţara tuturor posibilităţilor descrisă în multe alte opere literare sau cinematografice.
Lily Bart, personajul în aparenţă frivol, care se află în central acţiunii, este inteligentă şi frumoasă, aparent pe o treaptă înaltă a scării sociale, dar prea săracă pentru a i se permite să-şi facă propriile alegeri şi să joace un rol diferit decât cel de fată măritată corespunzător, sau de femeie întreţinuta de bărbaţi bogaţi şi puternici. Refuzul ei de a se supune presiunii sociale are rezultate catastrofale, în final.
La doar 12 ani după ce a fost făcut, filmul lui Terence Davies pare mult mai vechi decât este. O echipă de staruri TV din anii 80 (Eric Stolz), 90 (Gilian Anderson) şi 2000 (Anthony LaPaglia) au o prestaţie mai mult decât decentă, însă am simţit că adaptarea pentru marele ecran a împrumutat ceva din sobrietatea excesivă a mediului social descris de poveste. Mai multă pasiune, mai multe nuanţe ale relaţiilor dintre personaje ar fi făcut filmul mai interesant. Gilian Anderson este o mare actriţă, însă arta ei discretă pare împinsă un pic prea departe, iar prăbuşirea soseşte prea târziu pentru a mai da sens sacrificiului de sine.
Această versiune prea academica a ecranizării este interesantă în special pentru fanii dramelor americane social-istorice. Acesta este un paradox, deoarece romanul a fost, la momentul publicării, un exerciţiu de proză contemporană. Dar şi aceasta este istorie.
Nota: 6/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=Gj_f7P6V-5c’]
