The Great Gatsby (2013): un film, două păreri

The Great Gatsby (2013) – Marele Gatsby

Regia: Baz Luhrman
Scenariul: Baz Luhrman, Craig Pearce, bazat pe romanul omonim al lui Francis Scott Fitzgerald
Distributia: Leonardo DiCaprio (Jay Gatsby), Tobey Maguire (Nick Carraway), Joel Edgerton (Tom Buchanan), Carey Mulligan (Daisy Buchanan), Isla Fisher (Myrtle Wilson), Elizabeth Debicki (Jordan Baker)

M-am dus cu un sac foaaaaaarte mare la pomul laudat! Mea culpa! Trebuia sa iau … un saculet doar ! 🙂 Pentru ca pe mine m-a dezamagit filmul lui Luhrman. In ciuda ploii de  aprecieri care pluteste serafic asupra lui! Filmul are calitati indiscutabile, dar are si o seama de defecte care zdruncina puternic pozitia inalta pe care anunta a se aseza. Drept care nu am simtit acea emotie autentica si de neuitat transmisa de productia din 1974, regizata de Jack Clayton si in care au evoluat Robert Redford si Mia Farrow.

Un astfel de proiect indraznet de repunere pe ecran a romanului lui Scott Fitzgerald a fost o intreprindere riscanta, cu miza mare si pierduta din punctul meu de vedere.

Tragismul romantic al  traiectoriei celor doi eroi principali – Gatsby si Nick, in contextul societatii americane de dupa primul Razboi Mondial – o epoca in plina dezvoltare exuberanta, in goana dupa bogatie, lux, distractie, grandoare, dar o epoca a superficialitatii, minata in profunzimea gandirii, a sentimentelor si a trairii vietii pentru adevarate si meritate idealuri, pierde in acest film mult din substanta profunda a romanului. Si nu pierde neaparat din cauza scenariului, ci din cauza viziunii regizorale.

O viziune a lui Luhrman, un mod de a gandi cinematografic-teatralist perfect pentru Moulin Rouge, dar … deranjant pentru Marele Gatsby. Poate doar scenele marilor aglomerari dansante, unde personajele par uriase marionete manipulate intr-un vartej paroxistic al dorintei exacerbate de distractie si uitare, sa justifice aceasta viziune. Poate doar scena satirica a ping-pongului uman al marionetelor-piese-de-joc-tragic adunate in jurul unei mese si al unui ospat in resedinta Buchanan …sau a unei imense depravari in apartamentul-new-yorkez-cuibusor-de-nebunii al lui Tom …

Poate doar scena extrem de reusita in opinia mea, a jocului fluturand in curentul de aer al perdelelor albe din salonul familiei Buchanan …. O viata superficiala, bogata, un superfluu uman al personajelor din inalta societate …in fieful lor din East Egg.

Si mai exista in film o gaselnita care mi-a placut in mod deosebit, tine de viziunea regizorului si de camera de filmat deopotriva: travaliul scritorului Nick Carraway – scrisul ca terapie – ca eliberare – exprimat prin viata si plutirea cuvintelor pe ecran.

Insa opulenta ridicola si kitsch-oasa a resedintei lui Jay Gatsby arunca asupra personajului un penibil care scade admiratia si compatimirea spectatorului fata de dorintele si visele acestuia, ii distrug aura romantica, il reduc la conditia unui snob parvenit. Gatsby nu merita sa fie impopotionat cu aceasta resedinta :), el este intradevar prototipul “generatiei pierdute” a lui Fitzgerald, este baiatul sarac James Gatz, inteligent si ambitios, brav  supravietuitor al unui razboi traumatizant, dar el are iluzia romantica a iubirii, iluzia unui societatii care ii ofera posibilitatea pe orice cale a imbogatirii, o singura cale de a-si recuceri femeia refuzata.

In fine … avem multa frumusete, bogatie … la suprafata lucrurilor … dar lipseste dramatismul.

Ceea ce volatilizeaza complet orice urma palida de dramatism este si acest 3D, complet inadecvat povestii si pe alocuri cu momente penibile, cand siluetele umane sunt ori ciudat de mici in comparatie cu peisajul sau par de-a dreptul decupate de altundeva si lipite in decor :).

Sunt momente cand scene cu reale calitati cinematografice pierd din valoare din cauza acestor efecte 3D.

Totusi, trebuie sa amintesc calitatea camerei de filmat (cinematografia lui Simon Duggan) … piscina si umbra lui Wilson cu pistolul in mana …. sau silueta lui Gatsby profilata pe lacul in zarea careia clipeste lumina alba a visului iubirii lui Jay.

Si trebuie sa amintesc calitatea deosebita a costumelor epocii – realizate de Catherine Martin, care dau siluetelor personajelor o aura de culoare si autenticitate credibila.

Si acum ajung la distributie. Aici regizorul a fost foarte inspirat. Un DiCaprio = Gatsby mi se pare a fi o alegere care ridica nivelul filmului. De altfel toata distributia masculina a intrat bine in pielea personajelor. Sigur ca tandemul diCaprio si Tobey Maguire functioneaza perfect, amandoi expresivi, fiecare transmitandu-ne pana in cele mai mici amanunte zbaterile psihologice-dramatice-tragice ale acestor tineri din epoca postbelica americana, visele, naivitatile si deziluziile societii in cautarea unui ideal si al unui echilibru functional.  Repet, foarte buni amandoi interpretii lui Gatsby si Nick! Si Joel Edgerton, companionul celor doi de mai sus,  imbraca foarte bine masca superficialitatii, a amoralitatii, a cinismului si a cruzimii razbunatoare, peste o fata comuna, stearsa si peste niste ochi usor porcini.

Din pacate, nu la fel de meritorie este distributia feminina, din care expresiva, vivanta si potrivita in rolul de care s-a achitat onorabil, este doar Isla Fisher.

Mare deceptie este Carey Mulligan, care dincolo de faptul ca nu reuseste sa transmita coerent constructia psihologica a personajului sau, superficialitate, lipsa de sentimente si sensibilitate, haul din mintea si inima sa, sau macar ceva simtire, nici macar nu exulta vreo boare de romantism, sau de sex-apeal … asa, ca sa il intelegem cat de cat pe Gatsby incremenit in iubirea sa parca doar la nivel de fantasma … si in cele din urma … unde este talentul, frumusetea si atractia lui Mulligan – cea nominalizata pentru Oscar in “An Education”?

In privinta Elizabeth-ei Debicki nu am nimic a zice, pentru ca scenariul i-a ciuntit menirea din poveste, astfel incat Jordan este doar “o mana moarta” in acest film, cu o silueta atractiva, exprimand doar ace de gheata cinica!

Hm, mai este un detaliu, deloc de neglijat, in legatura cu care nu il inteleg pe Baz Luhrman. Coloana sonora. Anii ’20 au fost de aur pentru jazzul american ! sau pentru charleston! Nu ca nu mi-ar placea Lana del Rey, sau Sia, sau Beyonce, sau rap-ul lui Jay-Z, dar … nici nu vad legatura si sunt momente cand chiar m-au deranjat soundurile moderne ale secolului 21. Ce l-au facut pe regizor si pe realizatori sa apeleze la aceste piese ? Ideea ca povestea este vesnic valabila, s-a intamplat si acum o suta de ani si ieri si azi si maine? Posibil! 🙂 Va las in compania catorva piese de pe coloana filmului, ca sa judecati singuri 🙂

• Jay-Z – &100 Bill
• Lana del Rey Young and Beautiful
• Gotye – Hearts A Mess
• Beyonce Feat Andre 3000 – Back to Black
• Florence+The Machine – Over the Love
• Sia- Kill and Run

Nota: 7/10
Delia

Am asteptat cu nerabdare lansarea pe ecranele romanesti  a ” Marelui Gatsby” regizat de Buz Luhrmann, acest maestru al spectacolului vizual, al redarii excesului  si al folosirii muzicii intentionat anacronice. Cu gandul la „William Shakespeare’s Romeo + Juliet”  si  „Moulin Rouge”, cu imaginea lui Leonardo di Caprio in rolul lui Gatsby suprapunandu-se in mintea mea cu cea a lui Robert Redford, incercam sa descopar in ce masura Jay Z poate insufleti  o poveste inspirata din literatura clasica americana, o poveste din 1922 – anii nebuni ai jazzului peste ocean.

Ecranizarea realizata de Buz Luhrmann vorbeste insa prea putin despre singuratate, despre dragoste, obsesie si deziluzie, despre dezamagire si dragoste pierduta, concentrandu-se mai mult pe extravaganta personajelor, pe somptuozitatea petrecerilor gazduite de eroul principal, mesajul povestii  pierzandu-se  in scene exagerat decadente.

“The tempo of the city had changed. The buildings were higher, the parties were bigger, the morals were looser, and the liquor was cheaper.” Secventele petrecerilor, condimentate cu artificii, pasi de swing pe muzica de Kanye West, Jay Z, Lana Del Ray , Beyoncé si André 3000 contrasteaza cu acalmia si rigiditatea celorlalte momente ale filmului, parand uneori rupte din context.

In ciuda grandorii aratate, a opulentei, a ritmurilor ametitoare scenele par lipsite de emotie, nu trec de ecran pana la sufletul spectatorului si contrar eforturilor facute atmosfera anilor 20 se pierde in scene atemporale.

Cred ca este pentru prima data cand filmarea in 3D deranjeaza privitorul mai mult decat impresioneaza.  Castelele cu aer desprins parca din Disney in care locuiesc protagonistii sau stralucirea extrema a New York-ului apare uneori supradimensionata iar alteori se pierde cu aer de macheta in ceata golfului iar randurile/replicile care se desprind de pe hartie si joaca pe ecran le-am gasit interesante dar deranjante, perturbatoare.

Erou al unei povesti romantice tragice, negustor de vise ambulante, Gatsby capata consistenta prin  cuvintele asternute pe hartie de Nick Carraway(Tobey Maguire). Mi-a placut artificiul la care apeleaza scenaristii Baz Luhrmann si Craig Pearce pentru a-l introduce in poveste pe naratorul Nick Carraway, dependent de alcool, recuperandu-se intr-o clinica si scriind despre evenimentele din 1922 petrecute in Long Island  si New York City ca parte a terapiei sale de recuperare.

Proaspat absolvent de Yale, aspirand la o viata mai buna, locuind intr-o casuta inchiriata in Long Island, Nick Carraway este atras si intrigat de opulenta petrecerilor ce se desfasoara pe proprietatea vecinului sau, misterios Jay Gatsby (Leonardo DiCaprio). Petrecerile sunt insa pretexte pentru Gatsby de a-si reintalni, dupa cinci ani, marea  iubire, Daisy Buchanan (Carey Mulligan), intamplator sau nu chiar verisoara vecinului sau.

Daisy este sotia lui Tom Buchanan (Joel Edgerton) ce provine dintr-o familie instarita , a fost coleg cu Nick la Yale si datorita pozitiei sale sociale se simte superior si indreptatit sa aiba aventuri extraconjugale printre care se remarca cea cu  Myrtle Wilson (Isla Fisher),  sotia unui mecanic auto (George Wilson). Ajutat de Nick, Gatsby isi vede jumatate de vis realizata insa intalnirea emtionanta, romantica si tulburatoare dintre Daisy si Gatsby ce are loc in casa lui Nick nu este decat inceputul  conflictelor si tragediilor.

Leonardo DiCaprio este un Gatsby incantator, reusit, seducator, emotiv, indragostit, determinat, insinuindu-se mai intai ca o umbra printre invitati, o silueta pe dig, o imagine fugara reflectata in geamul unei ferestre si culminand cu remarcabila, spectaculoasa dezvaluire a personajului  pe muzica de  Gershwin  si simultan cu o explozie de artificii. Gatsby-ul lui DiCaprio are stil, prestanta, seriozitate, umor, nesiguranta, incrancenare si multa pasiune. Intensitatea interpertativa pe care o da duelului cu Tom Buchanan, in camera de hotel, te face sa treci cu privirea lipsa de convigere a ultimilor secvente dinaintea disparitiei sale. Oh si sper ca numai mie mi s-a parut desprinsa din „Titanic” scena mortii din piscina!

Tobey Maguire are un rol destul de dificil de care se achita cu bine insa calitatile sale interpretative se pierd prin alternanta prea deasa si intempestiva intre cele doua roluri ale sale : cel static de povestitor si cel de participant activ la evenimente.

Carey Mulligan in rolul lui Daisy arata bine si cam atat, nu are farmec nici fragilitate astfel incat iti vine greu sa intelegi slabiciunea/obsesia lui Gatsby pentru un asemenea personaj si determinarea cu care incearca sa o recucereasca. O singura scena m-a femecat, cea a intalnirii celor doi dupa cinci ani, o scena fara prea multe cuvinte, cu priviri intense si soapte rostite ochi in ochi, o scena plina de intimitate si pasiune si multe flori. Insa, pana la urma Daisy din realitate poate arata oricum atat timp cat nu vorbim de femeia perfecta ci de femeia perfecta in ochii lui Gatsby.

Lui Joel Edgerton ii revine ingrata misiune de a se converti in personajul negativ al povestii, Tom Buchanan, rol in care investeste multa profunzime si naturalete, sarcasm si pasiune care il remarca in ochii spectatorului.

Elizabeth Debicki da viata unei cunoscute jucatoare de golf, Jordan Baker, prietena apetisanta a lui Daisy. In afara de prima imagine spectaculoasa in care este prezentata lui Nick cu care se imprieteneste si in care este imaginea reprezentativa perfecta a anilor 20 prin figura, costumatie si atitudine, personajul se cam pierde in scenariu.

„Marele Gatsby ” ar trebui sa fie o poveste despre dragoste, pierdere, gelozie, tradare si moarte, o privire critica asupra visului american si a esecului in a-l atinge. Baz Luhrmann a transformat „Marele Gatsby” intr- o mare petrecere. Din pacate, la petrecerea asta toata lumea danseaza, insa nimeni nu aude muzica…

Nota: 6/10
Mihaela

[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=8ud6haTTfFY’]