The Death of Stalin (2017)
Regia: Armando Iannucci
Distributia: Steve Buscemi, Simon Russel Beale, Jeffrey Tambor, Olga Kurylenko, Tom Broke
Anul 1953. Stalin suferă un atac cerebral. În dimineața următoare, protipendada de partid se adună în jurul liderului care se află pe patul de moarte. Este vorba de Malenkov (Jeffrey Tambor), Beria (Simon Russell) și Hrușciov (Steve Buscemi). Asigurându-se că zilele lui Stalin sunt numărate, membrii partidului încep să comploteze unul împotriva altuia pentru a prelua puterea. Conform legii, noul conducător trebuie să devină Malenkov, însă Beria se bucura de o influență enormă asupra serviciilor speciale, iar Hrușciov îl implică pe Mareșalul Jukov, care are o autoritate indiscutabilă în rândurile armatei sovietice.
Mai întâi de toate, trebuie menționat că “The Death of Stalin” nu reprezintă un film istoric și nu pretinde a fi verosimil. Evenimentele reale sunt îmbinate cu elemente de ficțiune pentru a accentua anumite idei și a accelera ritmul narațiunii, obiectivul regizorului fiind de a evidenția teroarea și absurditarea regimului, nu de a profana realitatea istorică. Din acest punct de vedere, filmul lasă impresii variabile. Pe de o parte, e încărcăt de dialoguri suculente și de umor subtil, britanic, care redau perfect particularitățile ideologice ale regimului comunist sovietic, pe de alta, grotescul nu e categoria potrivită când este vorba de tiranie, cruzime și represiuni în masă. Cu toate acestea, umorul rămâne una din cele mai eficiente arme împotriva răului, iar Iannucci, unul din puținii regizori care pot face publicul să râdă și să-l înfioare în același timp. Fiecare glumă sau situație absurdă este succedată de realități istorice și constatări îngrozitoare, care îndeamnă la meditație, agită, dar nu pun presiune asupra spectatorului, astfel încât, în ansamblu, pelicula lasă emoții pozitive.
Personajele principale, deși amuză, nu provoacă simpatie, reprezentând o adunătură de sociopați insidioși, autoritari și mișei în același timp. Hrușciov apare în ipostaza unui lingău prudent, care se transformă treptat într-un prădător. Malenkov se dovedește a fi un politician ignorant și înfumurat, preocupat doar de imaginea sa. Beria are crize de sadism sălbatic. Molotov ramâne loial stăpânului, asemenea câinelui ce linge mâna care îl bate, iar Jukov se impune prin promptitudine soldățească. În pofida aspectului caricatural al filmului și a multitudinii de personaje, fiecare personalitate a fost prezentată și descoperită pe deplin datorită măiestriei tuturor actorilor, începând cu Steve Buscemi și Simon Russell Beale, aflați în prim-plan, și terminând cu Olga Kurylenko.
Acest rezultat a fost posibil datorită libertății oferite de regizor, care le-a permis actorilor să-și dezvolte personajele după bunul lor plac, fără hyperlinkuri spre istorie, deoarece “The Death of Stalin” nu reprezintă neapărat un atac asupra sistemului comunist sovietic sau la liderii acelei epoci, ci mai degrabă unul acid la adresa politicienilor lipsiți de valori și a totalitarismului ca fenomen global, atac realizat prin prisma exemplului Uniunii Sovietice. Fie că aceste prototipuri sunt reale sau nu, un lucru e cert – Armando Iannuci manevrează extraordinar cu ficțiunea și realitatea. Concertul simfonic, repetat de două ori din cauză că Stalin a dorit înregistrarea, publicul obligat să stea pe scaune pentru a nu distruge acustica, pianista Yudina, împrejurările morții, vectorul general de comportament al colegilor de partid, pedofilul Beria și multe altele – toate au existat în realitate, realitate, care, în adâncul sufletului, nu te poate lăsa indiferent.
Artificial în unele detalii și extraordinar de precis în altele, filmul ne reamintește că moartea dictatorului nu marchează sfârșitul sistemului. Lupta sângeroasă pentru putere continuă, un criminal ajunge în sicriu, altul urcă pe tron, iar spectatorul, în loc de catharsis, rămâne cu o senzație neplăcută de pustietate.
