Am descoperit ca Pedro Almodovar are un blog! Da, cel mai mare regizor contemporan (titlu discutabil, dar eu cel putin asa il consider in aceasta saptamana dupa ce am vazut ‘Los abrazos rotos‘) isi noteaza si isi impartaseste impresiile lui despre cinema, despre festivaluri, despre prieteni, despre intamplarile vietii la fel ca mine si poate ca tine. Cititi-l la http://www.pedroalmodovar.es/
Sunt inca sub impresia acestui film despre care am scris separat – o poveste emotionanta, o melodrama asa cum numai Almodovar stie sa povesteasca, cu personaje care iti intra sub piele si la care te gandesti mult timp dupa ce ai parasit sala de cinema, asa cum numai Almodovar stie sa creeze. Am vazut filmul acum cinci zile si Mateo, Lena si Judit sunt inca cu mine, continui sa ma gandesc la ei asa cum ma gandesc la prietenii mei reali si la problemele si bucuriile lor. Daca mi-ar aparea in fata pe strada, nu as fi uimit defel.
De unde vine farmecul magnetic al filmelor sale? In definitiv, Almodovar face melodrame. Melodramele sunt un numitor comun al cinematografiei spaniole de la inceputuri si trecand prin filmele unui Bunuel si Carlos Saura. Chiar cand tema si imaginea este fantastica sau suprarealista, sau chiar cand subiectul tine de tragediile istoriei mai indepartate sau mai apropriate a Spaniei, chiar cand abordeaza comedia sociala (‘Torremolinos 73′ al lui Pablo Berger) sau filmele de groaza, exista in mai toate filmele spaniole o doza de sentimentalism si o tendinta de identificare cu cei slabi sau cu cei obsedati, un refuz al judecatii aspre si definitive. Este poate ceea ce a permis filmelor spaniole sa-si creeze un limbaj si un stil al lor care in subtext au spus multe dintre cele ce nu se puteau spune direct in anii dictaturii.
Almodovar apare pe scena cinematografica odata cu restabilirea democratiei si pe buna dreptate este considerat un simbol al renasterii culturii spaniole in Europa democrata si unita in care Spania s-a integrat fulgerator. Spunerea sa cinematografica nu este insa o rupere de traditia cinematografica, ci o constructie continuata pe fundatii existente. Libertatea deplina a creatiei Almodovar o foloseste pentru a aborda fara teama de a izbi de vreo limita cele mai diverse si mai profunde teme ale psihicului omenesc – dragostea si atractia sexuala, violenta si relatiile intre parinti si copii, homosexualitatea si crima, istoria si moartea, visul si confruntarea cu realitatea.
De la un film nou al lui Almodovar ma astept intodeauna la o poveste diferita de cele auzite de mine vreodata, dar bine povestita si emotionanta. In ultimele sale filme mi se pare ca fiecare detaliu, fiecare cuvant, fiecare privire, isi au rolul lor in povestire. Ma astept sa intalnesc oameni noi cu vieti uneori banale, uneori ciudate, uneori perfide, dar care sa nu ma lase niciodata indiferent. Ma astept ca cel putin una dintre eroinele sale sa ma fascineze. Almodovar este pasionat de actritele sale si construieste filmele in jurul lor si pentru ele. Carmen Maura, Victoria Abril si acum Penelope Cruz se intorc in filmele sale de fiecare data ca stapane ale unui nou univers. Puternice sau fragile, indragostite sau infricosate, intotdeauna frumoase de acea frumusete a sufletelor pasionate.
Si ma mai astept ca filmul sa fie profund spaniol. Caci nimeni nu reuseste sa ma faca sa inteleg mai bine Spania decat Almodovar.
