Q.E.D. (2013)
Regia: Andrei Gruzsniczki
Scenariul: Andrei Gruzsniczki
Distributia: Ofelia Popii (Elena Buciuman), Florin Piersic Jr (Alecu Voican), Sorin Leoveanu (Sorin Parvu), Virgil Ogasanu (Martin Scaunasu), Dorian Boguta (Lucian Amohnoaiei), Adelaida Zamfira (Angela)
Echipa: Velvet Moraru (producator), Cristian Niculescu (scenografia), Svetlana Mihailescu (costume), Vivi Dragan Vasile (imagine) etc.
Iata ca, incet-incet si fara zgomot puternic si valuri exagerate, cinemaul romanesc contemporan capata consistenta, continut, calitate si forta artistica. Are parte de critici serioase-profesioniste-constructive, de critici uneori absurde si gaunos-invidioase, dar si de pareri apreciative si incurajari pe mai departe.
Ma consider norocoasa ca am parte de acest fenomen cultural – cinematograful romanesc contemporan si de faptul ca incepe sa imi ofere o paleta tematica din ce in ce mai larga, desfasurata intr-o expresivitate vie si inteliegenta, cu mijloace plastice in rand cu lumea mare.
“Q.E.D.” (abreviere care mi-a amintit instant de unul dintre cei mai buni profi de mate pe care i-am avut – domnul Moga 🙂 ), este unul dintre filmele bune, caruia prea putin am a-i carcoti fata de pornirea de a-l aprecia. Mai degraba as carcoti in privinta unora dintre spectatorii de la vizionare, mici ca varsta si ingusti la minte, care au pus cu glas tare, intrebari stupide privind necesitatea unui astfel de film …. Ete … pentru ca … si voi, cei de azi, trebuie sa stiti istoria unui ieri, pentru ca sa va traiti liberi mainele, fara sa repetati greseli … si sa invatati care va sunt gresitii din jur … ca mai sunt … slava Domnului :).
Sa reiau aici sinopsisul si sa va povestesc subiectul si desfasurarea filmului, nu are rost… trebuie sa spun insa ca ca scenariul si punerea lui pe ecran prin consistenta distributiei si echipei de realizare … respira si reda perfect/veridic/tragic/subtil ironic atmosfera unei perioade oribile din istoria noastra nu foarte indepartata. O istorie care a pervertit caractere, o societate stramba defiland cu false valori umane, o viata zilnica incorsetata intre granite fizice, profesionale si morale. Cu urmari, care nici astazi nu sunt complet eradicate ….
Filmul reconstituie exemplar de amanuntit epoca. Recte anul 1984.
De la ambientul domestic si precocuparile legate de casa-masa (cu obiectele specifice …cu “taierea” curentului si apelarea la sfanta lumanare … cu frecusul cozilor la ratie sau la parizer, lapte si banane “pe care nu le mai prinde”, dar reuseste sa le “vada” ironicul tata al Elenei, pana la autobuzele alimentate cu butelii de gaz metan deasupra), mergand la obiceiuri sociale adanc infipte in constiinta zilnic-urbana (dai cafea – ai parte de o semnatura mult dorita, dai Kent – idem, vinzi sticle pentru un maruntis in plus), pana la condamnarea profesionala a celor capabili, pentru a-i propulsa pe semidoctii slugarnici ai regimului, delatori ai prietenilor si chiar si a familiei, vanduti contra unei semnaturi pentru o locuinta decenta. Sportul “de a da cu subsemnatul”. Pana la super-zelul celui plin de invidie pe colegul care reuseste sa ii fie mereu cu un pas inainte in cariera (ca este in Politie, ca este intr-un institut de cercetare).
Alecu Voican este departe de a fi un tip inteligent (si cati or fi fost), el doar ravneste sa fie in rand cu ceilalti, sa fie si el “general” la cei 45 de ani, pentru ca exceleaza in zel, pentru ca e un tip “fara emotii”, incrancenat sa puna la bataie toata tehnica din “dotare”, toate constrangerile psihologice pe care i le pune la dispozitie pozitia sa de functionar (militian) superior, toate-toate numai ca sa dovedeasca si sa se dovedeasca util regimului si apt de a fi “avansat”. Are o reala textura de CANALIE, evolueaza prin povestea filmului susurand ca un sarpe, tarandu-se ca o cobra gata sa-si infiga veninul in victima din fata sa. Insa victima este numai acela care se lasa sa fie victima.
Sclipitorul matematician Sorin Parvu, lipsit de recunoastere profesionala, impiedicat sa-si finalizeze doctoratul – intrucat nu i se publica lucrarile in tara, dezaprobat pentru ca a reusit sa se faca cunoscut cu un articol intr-o revista americana, respinge posibilitatea de a ajunge o victima a lui Voican. Sorin are coloana verticala; inca din anii facultatii el s-a angajat sa le fie alaturi prietenilor sai si nu da inapoi de la aceasta conduita morala. Viata lui nu este usoara si nici simpla, insa nu vrea sa provoace “caderea” Elenei si blocarea plecarii ei in Franta.
Insa Elena este victima lui Voican … ea isi tradeaza prietenul, Sorin nu mai reprezinta nimic in comparatie cu posibilitatea vietii catre care acheseaza. La fel cum victima este si Angela, “cea mai buna prietena” a Elenei. Victimele ajung sa se lupte intre ele, sa se tradeze una pe cealalta.
Si pana la urma si Voican este o victima, este propria sa victima. Un candidat sigur la un viitor ulcer nascut dintr-o invidie adanca si o amoralitate atotcuprinzatoare. Si de ce nu, un prototip al multora dintre aceia care ne-au populat societatea dupa 1989.
Si trebuie sa recunoastem ca in aceasta directie, regimul trecut (chiar a trecut?) a lucrat extrem de efiicient. Acolo unde materialul clientului a fost inferior, omul a fost folosit cu succes pe post de turnator, delator, coada de topor. Si pentru ca vorbim de oameni nu numai fara coloana verticala, ci si total fara obraz, vin pana in zilele noastre sa defileze nonsalant precum floricelele pure de pe camp. Nici usturoi nu au mancat, nici gura nu le miroase :).Toata armata “informatorilor” de buna voie, recompensati cu delegatii in strainatate, cu apartamente mult-ravnite, cu posturi caldute, cu ranguri superioare, astazi sunt floricele pe campii, mai albi, mai curati, mai uscati! 🙂
Filmul acesta vorbeste foarte bine despre OM, despre conditia lui fata de libertatea interioara si cea exterioara, despre tradari, despre caractere, daca vreti … vorbeste si despre importanta seriilor Fourier si a functiilor de unda in salvarea sufletelor noastre .:-) … despre faptul ca e atat de greu sa il cunoastem pe cel de langa noi, daca nu reusim sa ne cunostem mai intai pe noi, sa stim cine suntem, ce vrem, ce putem … Si nu in cele din urma, vorbeste despre valoarea prieteniei si a familiei, dar si cat de fragile por fi aceste valori in momentul in care se modifica deliberat ordonata si abscisa sistemului. Si noi stim cine si cum modifica coordonatele carteziene ale vietii, libertatii si constiintei noastre.
In mod clar echipa de realizatori ai acestui film STIU. Stiu, pentru ca au stiut sa transmita. Un film aproape politist 🙂 despre « oameni si politisti » 🙂 sau securisti :).
Scenariul bine documentat (poate generatiile mai “purii” stiu sa aprecieze, iar celelalte generatii sa invete), bogat reprezentat si populat … a construit o lume cu accente kafkiene, dar extrem de veridica (de la micul colt de remaiat ciorapi, la “relatiile neprincipiale cu cetateni straini”, la masina de scris declarata la Militie anual, cu specimen de dactilo, la limbajul de lemn din sedintele de infierare cu manie proletara a “dezertorilor”, la notele informative “nervinovate”). O lume construita minutios din punct de vedere scenografie/costume/machiaj/coafura. O lume cenusie … O lume in care portretele “tovarasei” si ale “tovarasului” sunt carate la orizontala (premonitie?) de catre pionieri in costume bine “lustruite”O lume sinistra in a carei aparenta normalitate si calm, actorii evolueaza fara a-si exterioriza emotiile, fara gesturi ample, fara ridicari ale vocii, fara revolte, cu sobrietate, cu economie, cu mirari mici si cu semne de intrebare minore. Singura emotie care se elibereaza este aceea a asteptarii telefonului – probabil saptamanal – de la Ducu din Franta.
O lume in alb si gri recreata dupa modelul povestii-nepoveste – 1984, de catre marele maestru al imaginii, Vivi Dragan Vasile. Lucrat pe pelicula, dupa standardele profesioniste cele mai inalte, ale “cunoscatorilor”, acest film nu ar fi fost la fel si nici nu as fi vrut sa fie color! Pentru ca viata mea, atunci, nu a fost color! Si nici a altora! Poate doar din cand in cand, cate o umbra de speranta mai aducea o nuanta pastelata.
Distributia perfecta pe care a selectat-o si a condus-o Andrei Gruzsniczki m-a surprins, pentru ca mereu descopar actori care fac treaba excelenta trecand cu usurinta si eleganta de pe scena pe ecran si vorbesc acum despre Ofelia Popii si Sorin Leoveanu. Si inca o surpriza, sau mai degraba o binevenita confirmare – Florin Piersic jr. Trei compozitii in note grave, desi distincte intru gravitate. Fiecare dintre cei trei interpreti se contopeste cu epoca, isi joaca personajul dureros-convingator si nu se risipeste in gesturi mari si in crize de identitate. Cu mici exceptii. Trei dintre aceste exceptii apar la Florin Piersic jr. in scena in care pur si simplu “haleste”, “devoreaza” concentrat o savarina, in scena in care repeta obsedant “pentru ca sunt divortat” si in scena controlului spasmodic in vama la Baneasa a bagajelor Elenei si pustiului David. Trei scene mai “apasate”. In rest, cum spuneam, Florin Piersic jr. joaca rolul unui un sarpe parsiv, gata sa-si hipnotizeze victima, cu vorba molcoma si binevoitoare, cu mimica plina de empatie … dar in fapt, mai tricalos decat ticalosii din prima linie. Pentru ca actorul a inteles ca cel din linia a doua – plin de refulari si invidie – poate fi mai ticalos decat cel ce a prins avans deja.
Sorin Leoveanu transmite durerea nedreptatilor a caror victima este si nu este. Personajul sau este victima pe moment, dar putem observa ca Sorin Parvu nu se victimizeaza, el poarta embrionul sperantei si al omului care va deveni si va reusi dupa ’89.
Portretul pe care il realizeaza Ofelia Popii Elenei, este foarte inteligent nuantat. Si psihologia personajului este ambivalenta, pana intr-acolo incat isi tradeaza prietenul, dezerteaza in tabara dusmanului, accepta manipularea si devine un instrument sinistru al sistemului. Toate insa … retinut, cu gesturi mici 🙂 De ce? Din frica, lasitate, slabiciune de caracter… toate i se citesc pe chip actritei – cum spuneam, cu economie, cu parcimonie de mijloace chiar, dar cu multa stiinta a jocului de lumina si umbre in alb-negru.
Asta au interpretii acestui film, o foarte buna perceptie si profunda INTELEGERE a psihologiei personajelor. Au ajuns singuri la acestea, au fost condusi de regizor? Si una si cealalta probabil. Rezultatul e notabil, extrem de notabil !
Plin de umor negru este creionat portretul tatalui Elenei, Martin Scaunasu, de catre Virgil Ogasanu. De tot hazul inflexiunea vocii si mimica fetei. Un hatru aparent, un intelept in profunzime, adevarata “avutie nationala” de care epoca si-a batut joc!
Ce am vrut sa demonstrez cu cele de mai sus? Q.E.D. Ca avem un film bun, pe care trebuie sa il vedeti si voi !
Si acum cateva cuvinte citate din presa:
<< „Q.E.D.” a obținut Premiul Special al Juriului la Festivalul Internațional de Film de la Roma și a fost proiectat în circa 20 de festivaluri, la New York, Göteborg, Vilnius sau Karlovy Vary, în programul „Variety Critics Choice”. A fost singurul film românesc din competiția internanțională TIFF 2014 și a câștigat, totodată, Marele Premiu Golden Taiga la International Debut Film Festival, desfășurat în orașul Khanty-Mansiisk din Siberia.
Absolvent al Academiei de Teatru și Film din București, promoția 1994, Andrei Gruzsniczki se află la al doilea lungmetraj de cinema, după „Cealaltă Irina” (2009), debut proiectat și premiat în numeroase festivaluri.>>
Nota: 8.5/10
[yframe url=’https://www.youtube.com/watch?v=R71s3e7vnBQ’]
3 comments