–Un alt film recent apărut pe marile ecrane și la noi este Borg McEnroe, pe care eu cel puțin abia aștept să îl văd, fiind pasionat de tot ce înseamnă ”sportul alb”. Adrian Georgescu a văzut acest film și nu a fost prea încântat: ”Există în sport ceva ce nu poate fi reecranizat, când calchierile devin inutile. Ați vedea un film artistic despre rivalitatea Federer și Nadal? Despre finalele NBA dintre Bulls și Jazz? E ca și cum ai crede că un imitator al lui Elvis poate transmite mai multă emoție decât Regele însuși. Duelurile Borg – McEnroe au fost dintre aceste acte sportive ce nu aveau nevoie de dramatizare și nici de exagerare prin clișee. Erau ele însele drame.”
-Un alt film de Oscar, despre care am scris și noi chiar în această săptămână, este ”Three Billboards Outside Ebbing, Missouri”, iar despre el scrie și Iulian Fira pe blogul său: ”Martin McDonagh a fost cumva ocolit de o meritata nominalizare la regie, insa daca nu ia Oscarul pentru scenariu original si nu oricum, ci magna cum laudae, o sa platesc eu insumi niste panouri la Hollywood, ca sa-i fac de ocara pe cei din Academie. Si interpretarile merita aceleasi onoruri. Frances McDormand isi compune o duritate aproape masculina, brazdata cand si cand de o fragilitate sfasietoare; m-a incantat Saoirse Ronan, dar intre tinerica si femeia matura, o prefer pe cea din urma. Sam Rockwell e la randu-i in carti pentru o statueta in rolul de bruta fara intelect prea stralucit, dar cu potential sa nu fie chiar odios, dupa cum ne-o dezvaluie filmul pe parcus. Singurul mod in care il poate bate Willem Dafoe pentru The Florida Project este sa piarda voturi in favoarea unui partener de ecran, Woody Harrelson, la randu-i nominalizat si care isi face simtita prezenta mai ales cu vocea pe care o imprumuta celor trei scrisori.”
-Despre Phantom Thread nu se știu prea multe, așa că s-ar putea să fie surpriza Oscarurilor. Am găsit totuși o recenzie despre film, semnată pe Cefilmevad de către LazOrtansa: ”Filmul de o modernitate nouă stie să deriveze discret spre o formă de abstracție narativă : la început senin și clar, dar repede, dincolo de creația luminoasă se insinuează o zonă de umbră care perturbă echilibrul aparent cu mici fragmente de nebunie, cu tăceri neliniștitoare de care sunt lovite personajele, mai ales în timpul meselor sau după despărțiri sau împăcări. Scenografia, suavă et subtilă , cu imagini splendide în nuanțe de gri – nu au nici o legătură cu cele 50 de nuanțe ale lui Grey ) este un studiu subversiv asupra unei relații amoroase tulburi . Paul Thomas Anderson se amuză să ne surprindă cu fiecare scenă, cu fiecare dialog care sunt urmate de tăceri care repun totul sub semnul întrebării : Reynold un fel de sociopat perfecționist și obsedat este un personaj destul de ambiguu pentru a naviga în ape tulburi. Filmele lui Paul Thomas Anderson fac parte din categoria acelora care ilustrează plăcerea de a se consuma, de a se pierde.”
-Nu este un articol nou, dar abia acum am ajuns la el și este foarte important să-l aduc aici. Este vorba de o prezentare fotografică și textuală a ”41 de foste și actuale cinematografe din București”, starea lor în acest moment, un articol apărut pe Feeder.ro, semnat de Iacob Alex: ”În perioada 1911-1913, în București funcționau aproximativ 40 săli de cinema sau spectacol (multifuncționale – film, teatru, muzică) deținute de artiști, producători sau investitori particulari. Pentru anul 1990, Institutul Național de Statistică indică existența în capitală a 77 de săli de cinema funcționale, aflate în proprietatea statului. În prezent, majoritatea dintre acestea nu mai funcționează și se află într-o stare avansată de degradare.”
-Despre ”Soldații. Poveste din Ferentari”, a scris și Saramon pe Blogdecinema.ro: ”Mladenovic prezintă totul într-un stil de documentar, iar imaginea lui Luchian Ciobanu potențează această senzație. Distribuția este formată din actori amatori și unele scene par complet improvizate. Există o tensiune constantă în fiecare secvență în care Adi și Alberto sunt împreună. Dar filmului îi lipsește un imbold, ceva care să stârnească și să păstreze vie curiozitatea publicului până la final. După prima jumătate de oră, filmul devine deranjant de repetitiv. Nu există nicio schimbare în ritm, nu apare niciun stimulent narativ care să convingă spectatorul să rămână până la final.”
(Jovi)
-Despre ‘Darkest Hour’ am scris si eu saptamana trecuta. L-a vazut si a scris si Cristian Patrascanoiu de la LaPunkt: ‘… cînd am terminat de vizionat ”Darkest Hour” m-am bucurat sincer. Pentru motivul că, direct spus, aici, în ”Darkest Hour”, W. Churchill nu a fost înecat în narațiunile – despre istorie, despre stînga, despre istoria comunismului, despre lupta cu totalitarismele în general din ce în ce mai stupide ale – corectitudinii politice, narațiuni care iradiează puternic în artă, în arta cinematografică, în mod particular. Și care calcă în picioare și adevărurile puternice despre totalitarisme (cu o demonizare absolută, perfect meritată, pentru nazism și fasicism și cu, vai nouă!, aproape o premieră a comunismelor), precum și suferințele realea ale oamenilor care au căzuți striviți de mașinăriile de ucis ale acestor nenorociri ale secolului al 20-lea.’
–A vazut ‘Darkest Hour’ si Anca Muresan de la liternet.ro: ‘Contextul istoric evocat în Darkest Hour este arhicunoscut şi poate de aceea s-ar putea crede că filmul nu va stîrni mari curiozităţi pentru spectatori. Spre deosebire de Dunkirk, unde accentul cădea tocmai pe momentul dramatic al războiului (mulţimea făcea istorie, liderii erau undeva în umbră, iar spectacolul vizual era asigurat de o imagine impresionantă), aici nu vedem un film al evenimentelor, ci un film de personaj, în care un singur om iese în faţă şi scrie istorie. Eroul este Winston Churchill, iar Winston Churchill este Gary Oldman. E filmul său de la un capăt la altul şi secvenţe întregi cu el în prim-plan merită să figureze în orice curs de actorie. Nu doar că se identifică pînă la confuzie cu imaginea lui Churchill pe care o ştim cu toţii, reuşeşte să intre în pielea şi psihologia personajului în aşa măsură că în unele momente te întrebi dacă vezi un film artistic sau un documentar. Machiajul mai mult decît convingător realizat de japonezul Kazuhiro Tsuji şi care l-a transformat fizic pe Oldman depune mărturie că este totuşi un truc cinematografic la mijloc. Însă statura lui Oldman, poziţia corpului, gesturile, mersul, toate îţi lasă impresia că îl vezi pe Churchill cel real. Cu trabucurile nelipsite şi cu obiceiul de a avea mereu un pahar de alcool alături să zicem că ar fi fost uşor şi nu ţin neapărat de talentul lui Oldman. În film este întrebat cum de poate bea în cursul zilei, iar personajul răspunde că e chestie de exerciţiu. Cît despre fumat, Gary Oldman a spus într-un interviu că în Darkest Hour bugetul pentru trabucuri a fost de 30.000 de dolari. Dincolo de înfăţişare şi metehne, uriaşul merit al lui Gary Oldman este că a reuşit să surprindă total personalitatea lui Winston Churchill.’
-Adriana Gionea de la PostModern scrie despre filmul Ivanei Mladenovic ‘Soldaţii. Poveste din Ferentari’: ‘Soldaţii. Poveste din Ferentari, care a făcut deja turul mai multor festivaluri importante înainte de premiera oficială din România, a fost aşteptat precum o apariţie exotică în rândul filmelor a căror estetică rămâne totuşi în zona noului val (cu decoruri minimaliste, la fel ca dezvoltarea narativă, şi expunerea vieţii din apartamentele claustrofobe). Dar, la fel ca în romanul cu acelaşi nume, scris de Adrian Schiop, devenit unul dintre actorii din rolurile principale, exoticul nu este legat de subiectul ce ar trimite filmul în zona celor de nişă, care tratează relaţiile şi dramele comunităţii LGBT într-o ţară (încă) tradiţionalistă. Nu relaţia de iubire dintre doi bărbaţi de etnie şi nivel de educaţie diferite, ambii locuitori ai cartierului Ferantari, poate fi considerată elementul exotic al filmului, ci însuşi mediul în care aceştia îşi consumă relaţia – cartierul Ferentari, un fel de no go zone pentru cei din afara lui, o lume închisă, cu propriile-i reguli de supravieţuire şi coduri sacre fără de care nu se poate convieţui paşnic şi nu poţi fi acceptat.’
-Angela de la CineAmator a vazut al treilea film din seria ‘Maze Runner’, numit ‘Death Cure’: ‘Chiar daca pare ca tot filmul este concentrat asupra unor incercari de salvare, care devin ca o rutina – Minho, Thomas, iar Minho, Newt – Maze Runner 3 are un cuprins satisfacator si un final pe masura. Unul pe care fanii cartilor il vor interpreta asa cum trebuie. Si tot pentru cunoscatori, o sa fie multumitor sa se vada ca s-a pastrat destinul unor protagonisti, ocazie cu care se vor pune in scena cateva momente emotionante.’
-Sorin Minca de la Starfilme a vazut ‘Moartea lui Stalin’: ‘Vă spun însă că este un film de gustat alături de tovarăși. Regizată de scoțianul Armando Iannucci (credeam că e italian după nume), Moartea lui Stalin nu-i o parodie marcată de bufonerii ridicole ca orice Disaster Movie și altele cu „Movie” în coadă. L-aș plasa undeva la intersecția dintre umor britanic și umor negru care nu poate fi apreciat în aceeași măsură de toată lumea. Violența și vocabularul deocheat sunt la ordinea zilei, dar cumva rafinate și cu măsură, folosite simțitor mai diferit față de comediile obișnuite. Sau comediile americane, să le spunem.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan.
Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Soldații. Poveste din Ferentari” (2017)
-”Three Billboards Outside Ebbing, Missouri” (2017)
-”Broken City” (2013)
–Top 5 cele mai bune filme văzute pe Netflix în ianuarie 2018
