-Dan Becerescu scrie pe blogul său despre Dunkirk, filmul verii măcar pentru critică și blogosferă: ”Pe mine filmul nu m-a emotionat. E o experienta senzoriala dintre cele mai puternice. Fara sa fie 3d, simti ca esti acolo. Si e brutal, fara sa fie insa teribil de sangeros sau sa staruiasca excesiv pe imaginea mortii. Ceea ce e deopotriva destept si corect. Cand esti viu, incerci sa ramai asa. Restul e o trauma pe care o vei simti mai tarziu. Si da, filmarile si sunetul sunt bestiale. Dar inghesuind batalia pe apa, uscat si aer intr-un timp atat de scurt – Dunkirk nu mi-a creat atasament fata de eroi. Apropo, cu exceptia unui cadru de final si acela neclar, nu se vede in tot filmul picior de soldat german, urma de uniforma a Reich-ului purtata. Masinaria germana de razboi e necrutatoare – gloante, bombe, torpile. Dar e cu adevarat demonica pentru ca nu capata nicaieri chip. E o alegere evident deliberata, cu beneficiile ei pentru intelectul spectatorului, dar care nu ajuta emotional spectatorul.”
-”War for the Planet of the Apes” nu poate fi altceva decât un blockbuster, așa că ne miră nespus concluzia lui Răzvan de la Gazeta de film: ”War for the planet of the apes / Planeta maimutelor: Razboiul este cu siguranta unul dintre cele mai bune filme ale anului, din toate punctele de vedere, dar va fi, cel mai probabil, umbrit din nou de dramele cu negri, minoritati sexuale si oameni cu handicap. Recomandarea de final este sa mergeti sa il vedeti cat mai repede.”
–Tot despre Dunkirk, scrie și Iulian Fira pe blogul său: ”Ce au in comun Memento, The Prestige, Inception sau Interstellar? Acelasi gust al lui Nolan pentru o trama narativa care se asambleaza treptat, cu o innodare la final a unor ite aparent disparate. Dunkirk este inca un astfel de puzzle – scenele din aer sau din apa, de o parte si de alta a Canalului Manecii, par initial doar crampeie dintr-un conflict care depaseste putinta noastra de a-l cuprinde, dar gradual se dezvaluie ca elemente ale unei triangulatii care ne ofera o ilustrare a celebrului discurs al lui Churchill, amintit si in finalul acestui film si pe care vom avea ocazia sa-l auzim recitat de nemaipomenitul Gary Oldman spre finalul acestui an.”
(Jovi)
–Unul dintre filmele care continua sa fie intens comentate in blogosfera este ‘Dunkirk’ al lui Christopher Nolan, pe care multi critici il considera deja un candidat serios la premiile Oscar ale anului viitor. Ion Indolean de la PressOne are o perspectiva destul de inedita: ‘Dunkirk cuprinde un tip de construcţie ideologică pe care orice stat (indiferent de regimul politic) caută să îl demonstreze şi să îl impună (şi) prin cinema. Filmul lucrează cu însăşi ideea că dreptatea aparţine celui care scrie povestea.Începând cu regizorii sovietici ai anilor ’20, care au inventat ceea ce avea să fie numit montajul intelectual, toate ţările au căutat să aplice acest tip de cinema al atracţiei (unde diverse scene sunt topite într-o ordine precisă, în aşa fel încât publicul să accepte un anumit mesaj). Este o tehnică de manipulare a naraţiunii cinematografice (şi a istoriei) prin care comanditarul unui film caută să impună ideea că mesajul lui, şi numai al lui, este cel care trebuie acceptat şi urmat.’
-Interesanta si perspectiva Cristinei Zaharia de la liternet.ro: ‘Au fost tone de filme de gen până acum. Despre inutilitatea războiului, despre pierderi masive de vieţi omeneşti, despre sacrificiu şi curaj, despre eroism, despre tristeţe şi prietenie. Al lui Nolan este despre frică. Despre tineri prinşi în bătaia puştii fără scăpare, „sitting ducks”. Şi asta e interesant – de a decupa dintr-o uriaşă maşinărie de război o mică ramă cât un ochean, de a te concentra pe povestea unuia singur, sau, mă rog, a doi-trei, care îşi urmăresc ţelul neabătut, cu orice preţ. Filmul este livrat fără empatie, sec, descriptiv, fără inutile sentimentalisme. Picul acela, fărâma de emoţie vine foarte târziu, abia cu o replică a pierderii tatălui, a civilului cu normalitatea şi naturaleţea lui care a lăsat tot şi a ajuns cu bărcuţa lui „la pescuit” de oameni. În închiderea ochilor, acceptarea inevitabilului de către comandantul lui Kenneth Branagh.’
-Adriana Gionea de la PostModern scrie despre ‘Nebune de fericire’ al italianului Paolo Virzi: ‘În noul său film – Nebune de fericire (La pazza gioia) – ce promite a fi una dintre comediile verii lui 2017 – regizorul a cărei faimă a crescut datorită filmului Human Capital, unde a jucat şi una dintre actriţele din acest film (Valeria Bruni Tedeschi), a evitat umorul caricatural facil, demn de bancurile nesărate cu (aşa-zişi) nebuni, şi mai ales grotescul. Deşi majoritatea situaţiilor comice sunt alimentate de efectele tulburărilor psihice, nu vezi nici măcar o scenă în care să ai impresia că personajele sunt umilite, deposedate de orice urmă a demnităţii. Dimpotrivă, în spatele comicului se ghiceşte o pledoarie pentru compasiune şi alteritate, dar mai ales un ochi satiric aruncat mai debrabă în direcţia oamenilor normali, din afara instituţiilor ce îi găzduiesc pe cei diagnosticaţi cu boli psihice. Lumea din care provin cele două personaje nu este nici ea prea sănătoasă, dacă ar fi să definim normalitatea prin disponibilitatea emoţională a părinţilor, empatia faţă de cel ce întâmpină probleme sau evitarea folosirii unei femei vulnerabile ca pe un obiect al plăcerii, de care trebuie să te debarasezi rapid pentru a nu-ţi distruge reputaţia.’
(Dan)
Contributori: Jovi, Dan.
Recenzii filme pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Atomic Blonde” (2017)
