Planet 51 (2009)
Regia: Jorge Blanco, Javier Abad
Voci: Jessica Biel, Gary Oldman
Sub influenta popularizarii intense pe site-urile de specialitate, week-end-ul trecut am vizionat “Planeta 51″. Am avut parte de un amalgam de clisee specifice filmelor SF combinat cu atmosfera hippy a anilor 50. Din pacate, desi pelicula se doreste a fi o comedie, n-am prea ras decat la o singura gluma in cele 90 de minute cat a durat filmul. Pe celelalte fie nu le-am inteles, fie erau cam rasuflate, fie eram prea concentrata sa nu adorm din nou, asa cum aproape s-a intamplat dupa primele 30 de minute.
Astronautul Chuck Baker se trezeste in postura de extraterestru cand aterizeaza pe o planeta presupusa a fi nelocuita. De fapt nimereste in gradina unor simpatice creaturi verzi, umanoide, dotate cu antene, mari iubitoare de cinema aflate sub influienta freneziei filmelor cu extrateresti invadatori, numiti humaniacs. De aici si pana la isteria cauzata de aparitia americanului in mijlocul lor nu mai este decat un pas. Ajutat de cativa locuitori ai planetei verzi, Chuk porneste intr-o cursa de recuperare a navetei sale, urmarit fiind de autoritatile militare si de comunitatea stiintifica dornica sa-i studieze creierul in detaliu.
Intalnim referinte mai mult decat explicite nu numai la un film SF ci la mai multe, cum ar fi “E.T”, “Wall-E”, “Razboiul Stelelor”, “Atacul martienilor”, “Alien” chiar si ” Inapoi in viitor” pe fondul sonor al muzicii anilor ’50 dublate de moda acelor timpuri. Avem chiar si o intreaga scena desfasurandu-se pe celebrul “Singing in the rain” amintind de clasica productie cu acelasi nume.
Este de fapt povestea prieteniei intre un om si un extraterestru, inceputa in conditii vitrege dar avand o finalitate fericita. Extraterestrul Lem decopera cu uimire ca humaniacs-ul Chuk este la fel de speriat de intalnirea noii civilizatii pe cat este si el de speriat de descoperirea “alienului” in gradina personala. Pentru Chuk, lumea extraterestra care i se reeleva ii pare chiar familiara. Filmele, muzica, dubita VW hippie, atitudinea idealista dar si xenofoba a locuitorilor, toate intruchipeaza o lume extraterestra care isi traieste proprii ani ’50 foarte similari cu ai pamantenilor. In acesta lume el este intrusul, perturbatorul normalului, drept pentru care provoaca frica, nu este inteles si ca urmare este vanat ca un exemplar demn de studiat asa cum se prezinta.
De departe insa cel mai simpatic personaj este Rover, cainele electronic de o mare asemanare cu mai celebrul Wall-E. Pornind de la realizare, la “gesturi”, ba chiar si la initiative este superior celorlalte personaje, reusind chiar sa “ia fata” celorlalte personaje in scenele comune.
Ce n-am inteles eu in aceasta productie animata este de ce planeta se numeste 51, de ce populatia verzulie vorbeste engleza, de ce au vestimentatie tipica pamanteana, de ce la ei ploua cu pietre, de ce creaturile verzi au parul asemanator bananelor si mai ales de unde au auzit de Elvis? Desi, daca ma gandesc bine, sunt eu cam carcotasa, lasand imaginatia sa zboare cine mai are nevoie de explicatii?
Respectand reteta filmelor de animatie, intalnim si aici mesaje morale despre prietenie, acceptare, eroism si incredere in sine, prea putin disimulate in actiune si asta pentru ca predictibilitatea este caracteristica filmului astfel incat nu se putea ca o actiune previzibila sa disimuleze mesaje subliminale.
In ansamblu animatia este minunata, culorile sunt puternice, vibrante, insa superlativele se opresc aici. Aparut in aceeasi perioada cu “Coraline”, “Fantastic Mr. Fox” , “Up” si ” The Princess and The Frog”, filme care demonstreaza ca se poate face animatie pentru toate gusturile la cel mai inalt nivel, “Planet 51″ se pierde prin comparatie si nu isi gaseste locul intre aceste productii nominalizate la succes.
