Manbiki kazoku (2018) – Shoplifters
Regia: Hirokazu Koreeda
Distribuția: Lily Franky, Sakura Andô, Kirin Kiki
‘Shoplifters’ al regizorului japonez Hirokazu Koreeda își derutează spectatorii pentru o bună parte a duratei filmului. Timp de vreo trei sferturi din timpul proiecției ni se pare că avem de-a face cu o dramă de familie care se petrece în mediul păturilor sărace într-o metropolă japoneză contemporană. Vedem o familie nevoiașă, trăind într-un fel de baracă, cu tatăl și mama familiei prestând munci manuale prost plătite, pe care și le pierd pe rând, completându-și cele necesare traiului din furturi în magazine. Mai trăiesc împreună cu ei o mama (sau poate bunică) în vârstă și o soră vitregă a femeii, care se întreține din striptease. Copilul familiei nu merge la școală, căci, i se spune, ‘la școală merg doar cei ce nu pot învața acasă’. ‘Educația’ sa include dexteritatea furtisagurilor. Când o fetiță culeasă dintr-o familie unde era supusă violențelor se alătură grupului, părem a intră pe tărâmul melodramei sociale. Ceva însă se întâmplă spre sfârșit, nu voi dezvălui ce. Și totul se schimbă, și stilul filmului, și imaginea despre această familie care se îndepărtează și mai mult de imaginea ‘familiei tradiționale’.
Lev Tolstoi ne-a prevenit că familiile fericite seamănă una cu cealaltă. Adevărul este însă că familia din’Shoplifters’ pare suspect de fericită în pofida a tot ceea ce trebuie să înfrunte pentru a supraviețui. Detaliile vieții celor aflați la periferia societății sunt redate cu precizie. Convențiile sociale care joacă un rol așa de important în viața japonezilor și în filmele japoneze nu par să funcționeze aici. Deși există ici și colo semne care prevestesc surpriza care ne așteaptă ca spectatori, povestea este scrisă și redată în așa fel încât pune sub semnul întrebării toate tiparele preconcepute pe care le putem avea despre bine și rău, despre moralitate și legalitate, despre moarte, dar mai ales despre familia tradițională și felul în care își educă aceasta copiii.
Tonul filmului este generos și optimist și în felul acesta este subliminat un mesaj pe care, după vizionare, îl putem găși șocant. Mi-a plăcut realizarea, jocul actorilor, viziunea unei alte Japonii decât cea pe care o cunosc turiștii sau cei care vizionează majoritatea filmelor japoneze. Riscul însă pe care și l-a asumat regizorul Hirokazu Koreeda este că partea ‘convențională’ a filmului durează prea mult. Mărturisesc că la un moment dat am pierdut interesul vizionării. Șocul revelațiilor din ultima parte a filmului m-a trezit, dar firul deja se rupsese și nu a fost ușor să-l regăsesc. Până la urmă însă, efortul a fost răsplătit. Este un film pe care îl recomand, un film japonez neconvențional.
