Avengers: Infinity War (2018)
Regie: Anthony şi Joe Russo
Distribuţie: Robert Downey Jr, Chris Evens, Chris Hemswarth, Tom Holland etc., etc., mult prea multe personaje principale
Am intrat în sala de cinema cu un lucru în minte: un interviu cu Mark Ruffalo în care spunea: Wait ‘till you see this movie! Everybody dies! Faptul că în urma evenimentelor din acest film, multe persoanje emblematice vor muri nu este un secret, însă întrebarea de pe buzele tuturor era Cine va supravieţui?
Infinity War continuă povestea de unde Thor: Ragnarok a lăsat-o. Asgard a fost distrus, iar supravieţuitorii se îndreaptă spre Pământ. Dar se întâlnesc cu Thanos. Cine este Thanos? Tipul cel mare şi rău care poate să distrugă jumătate de Univers cu o simplă pocnire a degetelor. Nu are nevoie decât de cele 6 pietre ale Infinitului, iar faptul că două sunt pe Pământ îi uşurează cu mult căutarea. Un atac asemănător cu cel asupra New York-ului din primul Avengers se repetă, dar de data aceasta eroii care reacţionează sunt într-un număr mult mai mare.
Tony Stark îl întâlneşte pe Doctor Strange, Thor face echipă cu Rocket Raccoon şi Groot cel adolescent, iar Bruce Banner face o plecăciune în faţa regelui T’Challa al Wakandei -deloc ciudat. Chimia dintre personaje este absolut incredibilă, mai ales dacă ţinem cont de faptul că pentru mulţi dintre ei este prima dată când se întâlnesc. Peter Quill, copilul pierdut în spaţiu în anii ’80, întâlneşte în sfârşit, după două filme, alţi pământeni, Black Widow luptă cot la cot cu Okoye, iar acele scene de luptă sunt colosale, având două dintre cele mai bine antrenate femei făcând echipă. Fiecare interacţiune este bine gândită, personajele noi se amestecă omogen cu cele vechi, iar schimburi de replici mult aşteptate de fani au în sfârşit loc.
Filmul este acţiune de la un capăt la altul. Începe cu o luptă şi se termină cu LUPTA, care potrivit spuselor lui Anthony Mackie (Falcon) a avut 25 de pagini în scenariu. Coregrafia a fost impecabilă, iar efectele mai bune decât în celelalte filme. Încă nu au perfecţionat arta CGI-ului, dar până la următoarea luptă de dimensiuni epice au timp să mai exerseze. Nu a lipsit nici comedia şi nici nu se putea altfel cu schimbarea de perspectivă adusă de Taika Waititi asupra lui Thor sau cu Guardians of the Galaxy în schemă. James Gunn a fost parte din echipa de producţie, iar asta s-a văzut în umorul caracteristic găştii de nelegiuiţi intergalactici.
Filmul nu putea fi un succes total fără o coloană sonoră pe măsură. Alan Silvestri s-a întrecut pe sine şi încă de la primele acorduri a reuşit să amuţească o sală întreagă. Parcă până şi acele câteva note foarte bine cunoscute, care de obicei însoţesc titlul, au avut ceva mai special de data aceasta. Personajele au venit împreună cu propriile melodii din propriile filme şi oricât de diferite ar fi fost tonalităţile (anii ’80 pentru Star-Lord, muzică africană pentru Black Panther, nuanţe electro pentru Thor etc.) s-au îmbinat perfect. Nu numai muzica anunţa mutarea camerei pe un alt personaj, ci şi paleta de culori. Cum jumătate din acţiune se întâmplă în spaţiu e greu să ţii pasul cu fiecare personaj fără să ai un reper.
Personajele şi actorii nu mai au nevoie de prezentare. Fiecare a avut partea lui importantă în filmul propriu sau alături de un personaj principal. Thanos este singurul care are parte de mai multă atenţie. De fapt, am putea spune că Avengers: Infinity War este un film despre Thanos. Cu toate că este antagonistul acestei poveşti şi cu toţii ştim ce urmează să facă, dupa ce îl urmărim de-a lungul anilor, începem să-i înţelegem motivele. În spatele personajului Thanos stă actorul Josh Brolin care este aproape de nerecunoscut. Dar în ciuda efectelor care îl fac să pară un personaj de jocuri video, reuşeşte să livreze un personaj complex şi o interpretare impecabilă.
10 ani. 18 filme. Peste 25 de eroi. Pentru fanii MCU, Infinity War este apogeul unei aventuri cu care au crescut, o aventură pe care au început-o în adolescenţă şi care abia acum, la maturitate, a ajuns în sfârşit în punctul culminant. Pentru cei care nu au vazut celelalte filme… ghinion. Totul se leagă. Dar este ok, până în mai 2019, când apare continuarea, aveţi timp să recuperaţi. Fraţii Russo au reuşit să facă ceva ce în urmă cu câţiva ani părea irealizabil, au reuşit să aducă la viaţă o altă lume, un alt univers. Pentru cei care au crescut cu animaţiile anilor 90, aceste filme sunt un omagiu adus copilăriei.
P.S.: Da, am stat 15 minute şi m-am uitat la credite numai să văd cele 20 de secunde de post credit scene. A meritat.
