„Normal People” (2020)
Regia: Lenny Abrahamson, Hettie Macdonald
Distribuția: Paul Mescal, Daisy Edgar-Jones, Desmond Eastwood, Aislín McGuckin
Ați avut vreodată senzația că omul de alături nu vă aude? Sau că sunteți neînțeleși într-o relație? Sau că vă doare indiferența celui sau celei cu care vă vedeți mai departe pe drumul existenței? De cele mai dese ori, acesta este rezultatul unei comunicări ineficiente și a unui mix dintre traumele personale și cele de cuplu. Vrem, nu vrem, aducem cu noi semnătura durerilor trecute în orice relație. Unele rezistă, altele devin cu adevărat bolnăvicioase, un soi de dependență de care nu poți scăpa sau o faci cu un cost emoțional insurmontabil.
Aceasta ar fi definiția exactă a sentimentului pe care mi l-a lăsat serialul „Normal People”, o producție cinefilă de pe romanul omonim al scriitoarei Sally Rooney. Connell și Marianne sunt doi tineri liceeni dintr-o provincie irlandeză. Două ființe cu un caracter diametral opus, dar care se aventurează într-o relație clandestină. Connell, un soi de Făt-Frumos după care sunt topite toate fetele, și Marianne, acea rățușcă urâtă care devine lebăda din poveste – nici că se putea un cuplu mai ciudat, mai asimetric. Poate că această asimetrie este cea care dă senzația, de la primul cadru, că cei doi nu vor rezista sau că îi așteaptă un drum al naibii de greu.
În cele câteva episoade cât are producția, devenim martorii unui ping pong emoțional cam greu de dus. În primul rând, cei doi vin din familii incomplete. Lipsește figura paternă, ceea ce dă naștere complexelor psihologice la ambii eroi. Pe deoparte, Connell pare să fie „fericitul” posesor al unei anxietății care evoluează furibund, pe cealaltă baricadă Marianne trăiește cu o accentuată frică de abandon. Din acest mix, nu are cum să iasă ceva bun.
Pentru mine, experiența „Normal people” a fost una extrem de intimă. Nu e un serial pe care să-l împarți cu prietenii sau la care să mănânci floricele. E o ecranizare la care să te simți liber sau liberă să plângi, să te înfurii sau să empatizezi cu personajele. Pentru că asta provoacă întreaga narațiune: un mix ciudat de furie, milă și pe alocuri admirație. Cum îmi spunea o bună prietenă: „M-a înfuriat și mi-a scos la iveală toate rănile pe care le consideram de foarte mult timp închise”. Presimt că se vor găsi critici care îmi vor spune că nu e o capodoperă și le voi spune: „viața este exact așa”. Imperfectă, fără acea nuanță de roz cu care ne-am tot obișnuit.
Dacă stau și mă gândesc bine, mi-aș fi dorit să văd acest film pe la 18 ani. Poate că m-ar fi durut și mai tare, dar mi-ar fi dat de gândit asupra scenariului și m-ar fi scutit de câteva experiențe romantice care mi-au lăsat urme adânci.
„Normal People” este despre simplitatea iubirii, despre lipsa comunicării în cuplu, despre nevoia de validare și mai ales despre cât de multă atenție față de propriul sine este necesară pentru a intra sau a ieși dintr-o relație.
Nu știu dacă acest serial este pentru toți, dar pentru mine a fost un memento despre faptul că nu trebuie să așteptăm vindecare de la partener. Ei nu sunt obligați să ne vindece. Ei trebuie doar să ne ofere acel sentiment cald de „Acasă”.