Noah (2014) – Noe
Regia: Darren Aronofsky
Distribuția: Russell Crowe, Jennifer Connelly, Anthony Hopkins, Ray Winstone, Emma Watson, Logan Lerman, Douglas Booth
Momentul biblic ce desparte două ere importante în istoria omenirii și care oferă din nou omului șansa de a-și demonstra meritul statutului de „stăpânitor al lumii”, este transpus pe marele ecran într-o manieră prea modernă pentru gusturile celor care preferă o experiență onestă, simplă și, de ce nu, originală, prin spiritualitatea transmisă, oferită de către filmele lui Tarkovsky, de exemplu. Acesta, chiar dacă nu a redat în filmele sale strict evenimentele biblice, a avut inspirația și talentul de a face văzută acea „realitate adevărată” ascunsă vederii omului, dar care reprezintă realitatea supremă. În schimb, filmul lui Aronofsky eșuează din cauza unei dorințe dusă la extrem de a reprezenta magia creației (uneori ai impresia că te afli într-un science-fiction), magie ce încă mai exista la începuturi, când omul nu era încă pervertit de o memorie colectivă oferită de o istorie sângeroasă și întunecată.
Pentru acest film, regizorul Darren Aronofsky împreună cu scenaristul Ari Handel, cu care a colaborat și la filmul The Fountain (2006), a ales o transpunere parțială a evenimentelor biblice, încercând să expună evenimentele dintr-o perspectivă care să dezvăluie mai mult latura morala a deciziilor la care a fost supus Noe (Russell Crowe acaparează ecranul prin simpla-i prezență) de către Dumnezeu, precum și îndoiala că Dumnezeu ar fi comunicat într-adevăr cu Noe. Prin deciziile luate de către Noe – hotărăște să-și ducă doi băieți în lumea nouă fără soții sau decide că trebuie să omoare noul născut al Ilei (Emma Watson), dacă se dovedește a fi fată, tocmai pentru a pune capăt ființei umane -, se dorește evidențierea faptului că Dumnezeu nu ia întotdeauna deciziile corecte sau că e posibil ca Dumnezeu să nu-i fi comunicat anumite indicații lui Noe, ci pur și simplu Noe să și le fi imaginat. Deci încă o dată supremația și puterea lui Dumnezeu sunt puse la îndoială, de data aceasta într-o producție ce nu distinge clar spiritualitatea de magie sau chiar de fantastic, elemente care se leagă și se despart uneori fără înțelegerea liniei de demarcație. Uriașii din Biblie, ce s-au născut din unirea îngerilor cu femeile oamenilor se transformă în uriași fantastici asemănători cu cei din Lord of the Rings.
Amprenta lui Aronofsky se simte pe parcursul întregului film, acesta folosind aceleași tehnici precum în The Fountain and Black Swan pentru a arătă supranaturalul, ceea ce nu e vizibil de către ochiul uman. Poate doar de cel al minții. Intenția regizorului cred că a fost să exploreze dintr-o altă perspectivă tărâmul textelor biblice. Ce-i drept nu s-au încumetat mulți să ecranizeze acest eveniment, puținele referințe fiind Noah’s Ark (1928), The Bible: In the Beginning (1966) sau Evan Almighty (2007), iar Aronofsky își merită laudele pentru efortul depus. Cât despre perspectiva din care a transpus evenimentele….nu știu ce să zic. Eu sunt destul de strictă în privința interpretării textelor biblice și prefer stilul simplu, realistic. Rămâne de văzut cum va fi primit filmul de către ceilalți spectatori.
Noe ajunge să se teamă de întunericul, care o dată ce te cuprinde nu mai poate fi îndepărtat, dovadă fiind chiar drama ce are loc în mijlocul familiei sale, care indiferent de statutul privilegiat de care se bucură nu este nici pe departe perfectă. Aceasta ar fi cam singura idee ce rămâne fidelă mesaului biblic: perfecțiunea nu există, dar e suficientă căința. Doar că superioritatea rațiunii umane, precum și lipsa credinței care niciodată nu este suficient de puternică fără ajutorul creatorului, riscă să strice planurile divine în momentele în care Noe pare să ia deciziile de unul singur, ignorând semnele lui Dumnezeu. Aici intervin soția acestuia (Jennifer Connelly a cărei interpretare m-a „speriat” uneori) și fiica adoptivă Ila (Emma Watson care își demonstrează încă o dată talentul). Cât despre drama lui Ham (Logan Lerman) m-am mai liniștit când textul biblic mi-a confirmat că nu a rămas singur, dezamăgit, fără soție și deci fără speranța de a deveni bărbat!
După succesul cu Black Swan din 2010 și inițiaticul, dar puțin cunoscutul The Fountain (2006), Darren Aronofsky demonstrează din nou că ființa lui tânjește după extraordinarul și miracolul vieții, suferind totuși de neîncetatele întrebări ce încolțesc în mintea fiecăruia în legătură cu existența a ceea ce nu poate fi văzut. În lupta dintre cei doi poli, apar tendințele moderne de luptă contra suferințelor provocate de om naturii sau împotriva întunericului ce a cuprins societatea.
Notă: 6.5/10
[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=6qmj5mhDwJQ’]
