C’è ancora domani (2023)
Regia: Paola Cortellesi
Distribuția: Paola Cortellesi, Valerio Mastandrea, Romana Maggiora Vergano
Neorealismul întâlnește hip hopul. ‘ C’è ancora domani’ (2023 – titlul englez este ‘There Is Still Tomorrow’) este un film de debut regizoral, dar nu arată deloc așa. Se poate spune că este și un film de autor, căci regizoarea este și co-autoare a scenariului și intepreteaza și rolul principal. Paola Cortellesi este un nume cunoscut, actriță și cântăreață, nominalizată și câștigătoare a numeroase premii, mai ales în calitate de actriță. Cu acest film, pledoarie feministă și omagiu adus neorealismului italian de după război, Paola Cortellesi are șanse bune să adauge câteva noi premii în alte categorii. Filmul este deja cel mai mare succes de public al cinematografiei italiene de la pandemie încoace.
Delia și Ivano sunt o pereche săracă din Roma în anii de după cel de-al doilea război mondial. Italia este ocupată de trupele americane. În aer se poate simți speranța după descotorisirea de fascism. se aproprie primele alegeri democratice, dar condițiile economice sunt foarte grele. Ivano muncește, dar perechea are în grijă un tată bolnav și trei copii dintre care Marcella, fata cea mare, se aproprie de vârsta măritișului. Marcella (cu prețul întreruperii scolii) și Delia sunt obligate să muncească pentru a completa veniturile. Nu sunt o familie fericită. Eforturile Deliei nu sunt apreciate de Ivano, bărbat violent și vulgar, care devine și mai periculos atunci când se îmbată. Atunci când Marcella este pe cale să se logodească cu fiul unui cofetar bogat, lucrurile par să se îndrepte, dar este aceasta alegerea potrivită? Nu cumva și Marcella riscă înlănțuirea într-o căsnicie dominată de un bărbat care tine să păstreze controlul? Delia visează să plece de acasă, poate cu Nino, iubirea neîmplinită din tinerețe. Întâlnirea cu un soldat american care, în pofida barierei de limbă o înțelege și accepta să o ajute într-un moment critic, ca și sfaturile și complicitatea unei prietene par a grăbi momentul eliberării. Soarta are însă și ea ceva de spus.
Scena de dechidere ne anunță deja că avem de-a face cu un film special. Paola Cortellesi filmează în alb-negru, ceea ce este evident o reverență adresată cinematografiei neorealiste italiene. Peisajul stradal, interiorul caselor, îmbrăcămintea personajelor sunt reconstituite cu acuratețe. Și totuși, din când în când, ritmul povestirii este rupt de intervenții regizorale care se vor cât se poate de vizibile: filmări cu ralenti; scene de dans sau mimică în care sentimentele personajelor și relațiile dintre ele sunt exprimate prin expresiile corpurilor umane și nu prin dialog; în fine banda muzicală în care sunt intercalate cântece complet nesincronizate cu epoca, de la muzică ușoară italiana până la hip hop contemporan nouă. Aceasta ultima invenție este cea mai discutabilă: în mod cert face filmul mai interesant, dar parcă răpește din emoție punând în prim plan concepția regizorala. O astfel de decizie este periculoasă într-o melodramă, fie ea și una sociala, deoarece riscă să ucidă emoția.
Actorii își îndeplinesc cu exactitate misiunile, începând cu Paola Cortellesi în rolul principal, continuând cu Valerio Mastandrea în ingratul rol a lui Ivano și cu Romana Maggiora Vergano – frumoasă și expresivă în rolul Marcellei. Finalul pune întreagă poveste într-un context mai larg, care îi vă bucura desigur pe toate feministele și pe toți feminiștii (printre care mă număr). Întâlnirea aceasta dintre neorealism și hip hop rezultă într-unul dintre cele mai interesante filme europene din 2023, film cu care s-ar putea să ne mai întâlnim în sezonul premiilor din 2024.
Nota: 8/10
(Sursă fotografii: IMDb.com, Youtube.com)
