Melancholia (2011)

Melancholia (2011)
Regia: Lars von Trier
Scenariul: Lars von Trier
Distributia: Kirsten Dunst, Charlotte Gainsbourg, Kiefer Sutherland, Charlotte Rampling, John Hurt,  Alexander Skarsgård, Stellan Skarsgård

Asteptand cateva luni spre a-l avea pe ecranele noastre, am sfarsit acum ceva timp urmarindu-l online, insa imi dau seama ca acest film castiga total spectatorul numai in sala de cinema. Pentru ca doar astfel simti pe deplin modul sfasietor de frumos in care Lars von Trier ne spune cum poate fi traita viata pentru a muri sfarsitul lumii. Moartea fiecaruia dintre noi, asteptata sau neasteptata, asumata sau neasumata, este sfarsitul lumii irepetabile personale. Iar sumumul mortilor noastre, in conditiile neantizarii irepetabilului Pamant este tragedia care ii framanta pe oameni de mii de ani si modurile de exprimare in lumea literara si cinematografica au imbracat diferite forme, unele mergand pana la scara valorica a unor capodopere de necontestat. De aceea este atat de greu ca o noua poveste si o noua viziune cinematografica sa mai impresioneze la superlativ.

Insa din punctul meu de vedere, Lars von Trier reuseste aceasta performanta, intr-un mod original, cu o plasticitate  puternica si  cu o forta plina de ciudata liniste a impacarii interioare.

Izoland personajele trairii acestei catastrofe planetare in intimitatea unei enclave idilice (un vechi si superb castel, gradini, pajisti si peisaje de basm), cu ocazia unei reuniuni de familie si de prieteni (nunta frumoasei Justine cu la fel de frumosul Michael), Lars von Trier constrange drama macrouniversului la  acest microunivers. Un microunivers care contine in el toate elementele umanitatii, toate problemele frisonante ale omenirii: iubirea, morala, depresia, speranta, bogatia, altruismul, fericirea, nefericirea, viata, moartea…

Si creaza o constructie rotunda a filmului, incepandu-l cu un preambul care pune spectatorul in deplina cunoastere a catastrofei planetare – uriasa planeta Melacholia care se apropie de Pamantul pe care il va spulbera cu forta implacabila a ciocnirii – si incheindu-l cu reluarea finalului inevitabil. Este superb acest preambul, cu o plastica covarsitoare a imaginilor, o plutire a pasarilor moarte, o razvratire a frumosului armasar negru Abraham alergand pe camp, o inaintare – alunecare naclaita in ramuri si frunze a personajului invesmantat in rochia de nunta/moarte, toate acestea scaldate in acordurile muzicii pline de liniste si pace, o muzica subminata insa de zgomotul surd al apropierii planetei ucigase, ireal de frumoasa acolo sus pe cer. Frumusetea cruda a unui calau impasibil.

Intre secventele de inceput si cele de final ale filmului, von Trier interpune cele doua capitole, pe care le numeste Justine si Claire. Justine si Claire (Kirsten Dunst si Charlotte Gainsbourg) sunt cele doua surori, cele doua lumi antagonice psihologic, care  se completeaza si care coaguleaza in jurul lor imaginea unei lumi pline de culoare, de rafinament, de vise, de iubire, de planuri de viitor, dar si de angoase existentiale, de resentimente, de cinism, de ura…Fiecare dintre celelalte personaje ale filmului (familie, prieteni, colegi de munca si de afaceri) se definesc in relatie cu cele doua surori, asa cum si ele insele ni se contureaza prin relatia dintre ele. Ambele iubesc viata, au doza lor de inocenta si de asteptare, insa Justine a vazut intotdeauna mai adanc, dincolo de aparente, misterele care I s-au relevat in timp au coborat-o adesea in stari de melancolie depresiva. Intre cele doua surori exista o interdependenta ciudata…forta sigura si proaspata a lui Claire vine mereu in sprijinul si ajutorul Justinei, o readuce pe aceasta pe o aparenta linie de plutire in normalul acceptat al vietii. Caracteristicile psihologice ale surorilor vin probabil genetic de la cei doi parinti, o mama – Gaby (Charlotte Rampling) si un tata (John Hurt) – personaje stralucit conturate de von Trier in sprijinul acestei ipoteze.

Fresca familiei si a cercului de invitati la petrecea de nunta din superba resedinta izolata este infatisata cu culoare si amanunte in special in capitolul Justine, in care eroina, de la fericirea romantica a evenimentului acceptat-autoimpus, evolueaza vizibil catre constientizarea falsitatii situatiei in care s-a lasat atrasa, a minciunii si a cinismului cu care este manipulata, a razboiului mic in care este folosita drept carne de tun. Si este o mare calitate a scenariului si a camerei de filmat, care contureaza acest univers si ni-l aduce pe ecran in imagini de o frumusete si o claritate demne de penelul unui mare pictor. Cum spuneam, o fresca, o pictura perfecta a carui vernille rezistent plesneste dureros in momentului adevarului, in momentul in care Claire renunta sa mai joace rolul miresei fericite si al angajatei supercapabile, dar naïve. Acumularea dramatica explodeaza ca intr-o holograma ale carei fatete reflecta imaginea intregului in mii de franturi cu noi conotatii.

In capitolul Claire insa, noul personaj al reuniunii de la castel, planeta Melancholia, isi ocupa locul la masa de nunta, devine un oaspete neinvitat, nedorit, dar a carui prezenta se insinueaza definitiv in constiintele tuturor. Optimismului lui John (Kiefer Sutherland), care nu se bazeaza pe nicio prezumtie stiintifica, credintei lui Claire in existenta unui viitor pentru copilul ei si pentru familie i se antagonizeaza linistea melancolica a lui Justine.

La masa ospatului, golita de prezenta oaspetilor, raman doar personajele principale ale familiei: Justine, Claire, John, micul Leo … si bineinteles, Planeta Melancholia! Moartea tragica a lui John conduce la constituirea tripletei in care Justine detine linistea interioara a acceptarii, Claire reprezinta nelinistea sperantei in fata necunoscutului, iar copilul, prin inocenta lui simbolizeaza factorul de echilibru ce ar putea inclina balanta in favoarea supravietuirii.

Cei trei raman singuri la masa ospatului, fiecare cu gandurile si cu asteptarile lui. Un microunivers extras din realitatea inspaimantatoare a intregii populatii de pe Terra. Sperantele lui Claire sunt acelea infirmate de realitate. Melancholia se apropie de Pamant…momentul impactului se apropie, cercul se va inchide.

Cercul simbolic al cursului vietii, materializat in instrumentul primitiv, dar sigur prin care este confirmata apropierea Melancholiei.

“Vreau sa fac asta cum se cuvine … Vreau sa fie frumos!” Un gand bun in fata neantului.

Ce ma mira insa pe mine … si chiar nu stiu daca trebuie sa ma mire din partea lui Lars von Trier, este absenta totala, absenta cu desavarsire a unei referiri, macar in aceste ultime momente, macar in aceste momente cand inca mai adie o urma de speranta …a unei referiri la Dumnezeu! O invocare a lui Dumnezeu, o interogare, o implicare a fortei si vointei divinitatii…O atitudine deliberata a lui Lars von Trier? Dar pe de alta parte von Tiers face referire la simbolistica numerologica … acel 678… acel numar de boabe neindentificat de niciun oaspete in afara lui Justine, un numar care ii confirma ei ideea ca Pamantul e malefic si de aceea trebuie curmat firul vietii planetei noastre … prin urmare von Tiers ne trimite spre enigmele ezoterice.

Deznodamantul este asteptat sub cupola “pesterii vrajite” construita pe pajistea castelului, cei trei se tin de mana, Justine zambeste – iata ca pana la urma Melancholia ii va vindeca melancolia, Claire plange – ea si-a iubit viata si familia, Leo priveste senin si in ochii lui de copil citesti intelepciunea secolelor de asteptare a dezastrului.

Ce va exista dupa Melancholia?

Nu dupa impactul Pamantului cu frumoasa criminala Melancholia, ci dupa filmul lui Lars von Trier.

In primul rand, acest film nu poate fi uitat cu una cu doua. Ramane in minte, ramane in suflet, ramane pe retina! Conceptual, artistic, imagistic, muzical, emotional… multi factori il fac de neuitat.

In al doilea rand si in consecinta primului enunt, vor exista mai mult ca sigur niste nominalizari pentru Oscar. Daca incalificabilul discurs al lui von Tiers la Cannes i-au adus acestuia blamul international, dar nu a putut umbri performanta lui Kirsten Dunst (Best Actress – Cannes 2011) si nici nu a impietat asupra nominalizarii la Palme d’Or, cred ca filmul are calitati ce pot conduce la acumularea nominalizarilor, ba chiar si a premiilor in viitor.

Cinematografia lui Manuel Alberto Claro (Everything Will Be Fine – 2010, Videocracy – 2009, Reconstruction – 2003) este de o mare finete si frumusete plastica, combinata cu o inteligenta intelegere a scenariului si a personalitatii lui von Trier. Si camera lui iubeste chipurile actorilor. Ne aduce o Kirsten Dunst de o frumusete stranie si complexa, un fel de gheata fierbinte, un vulcan  care s-a hotarat deliberat sa-si stinga focul inutil sub greutatea unui aisberg purificator. Si chiar ca Dunst a primit gratie lui von Trier un rol care ii pune in valoare la cel mai bun nivel toate datele sale fizice si artistice. Si mai reuseste camera de filmat sa o infrumuseteze dinauntru spre afara pe extraordinara actrita care este Charlotte Gainsbourg, pe care am admirat-o de curand in The Tree. Si tot camera este aceea care vine in avantajul lui Kiefer Sutherland si al Charlottei Rampling, contribuind la naturaletea si impresia puternica a personajelor interpretate. Si tot camera a iubit si chipul micului Cameron Spurr (Leo), un pusti cu mare expresivitate a chipului pe care transpare un mister adanc.

Povestea stranie pe care ne-a spus-o atat de tulburator Lars von Trier si pe care a instrumentat-o la nivel cinematografic atat de original si care il caracterizeaza atat de complet ne face sa ne punem din nou intrebarile: va fi un sfarsit? oare cum va fi sfarsitul? cand va fi sfarsitul? ce facem fiecare dintre noi pe Pamant pana la acest sfarsit?

Soundtrack

Nota: 9.5/10