L’illusionniste (2010)

L’illusionniste (2010) – Iluzionistul
Regie: Sylvain Chomet
Scenariu: Sylvain Chomet, adaptare dupa ultimul scenariu al lui Jacques Tati (actor /scenarist francez – 1907-1982)
Voci: Jean-Claude Donda, Edith Rankin
Coloana sonora originala: Sylvain Chomet

Din nou o amintire din anii copilariei mele…Nu puteam intelege pe atunci admiratia pe care o aveau bunicii si parintii mei pentru filmele lui Tati. Ma luau cu ei la cinematografele cartierului nostru, urmaream cuminte filmele, dar nu-mi placeau. Si bunica imi spunea cu multa rabdare: nu-i nimic, vei creste, va trece timpul si vei intelege. Mai tarziu, undeva dupa ce trecusem de varsta adolescentei, am revazut acele filme la televizor sau in sali de cinemateca si mi-au placut si le-am inteles pentru ca acumulasem ceva experienta de viata si timpul incepuse sa ma intelepteasca.

Si filmul de animatie Iluzionistul vorbeste tocmai despre TIMP, bineinteles in inconfundabila perceptie a lui Tati, din perspectiva magica, plina de poezie, delicatete, joie de vivre, inocenta, tristete si umor involuntar a eroilor sai de neuitat din “Jour de Fête”, “Les Vacances de Monsieur Hulot”, “Mon Oncle”. Timpul –  care redefineste valorile momentului si care aduce omenirii noutatile tehnicii si ale curentelor culturale, dar care niciodata nu va stinge setea de magic din simtirile curate si visatoare, asa dupa cum acelasi timp readuce mereu lumina diminetilor dupa broderia stelelor pe cerul noptii.

Din elementar si plin de bun simt respect pentru personalitatea si opera cinematografica a lui Tati, Chomet a gasit cu cale sa ne transmita mesajul acestuia – la peste cincizeci de ani de cand a fost scris scenariul –  invaluit in arta animatiei, poate singura capabila sa transmita fiorul magic al povestii. O poveste in care desirata, vetusta, usor stangacea silueta a batranului magician Tatischeff (de altfel adevaratul nume al lui Tati), in vesnica amintire a Monsieur Hulot, strabate deziluzia ultimilor pasi in profesiunea sa de magician, intr-o lume in miscare, in transformare, unde universul circului si cercul devotatilor sai slujitori: ventriloci, samtimbanci, scamatori, clovni este ostracizat la nivelul entertainmentului minor din carciumi/hanuri/localuri provinciale, acolo unde numai sufletul curat al unei fetiscane/servitoare se poate lasa cotropit de increderea si speranta in puterea magiei. O anume Alice, care alaturi de batranul Tatischeff, porneste pe calea destinului, incaltata in pantofiorii rosii fermecati, coborata parca din pana lui Lewis Caroll alaturi de iepurele alb.

Cele doua fiinte insingurate, una in zorii vietii, cealalta in pragul senectutii, una increzatoare in forta magiei, cealalta capabila sa prelungeasca aceasta credinta, au de oferit una celeilalte companie, iubire, protectie, sprijin. Fiecare dintre cele doua personaje reprezinta un balsam pentru sufletul celuilalt, intr-o zbatere zilnica pentru un trai decent, pentru implinirea celor mai frumoase dorinte, intr-o scurgere implacabila a timpului, intr-un superb Edinburgh unde ziua urmeaza mereu noptii, unde exista oaze luminoase de natura si unde tehnica desenului isi gaseste expresii pline de farmec, duiosie si culoare calda. Regizorul puncteaza cu savoare si latura plina de umor, in maniera Tati, a avatarurilor slujbelor ciudate la care trebuie sa apeleze Tatischeff si cei din breasla sa la inchiderea stagiunilor, pentru a supravietui. Pentru banii care se intruchipeaza fermecator in rochii si pantofiori eleganti, pentru a perpetua increderea in fortele magice ale unui tata pentru fiica sa, chiar si daca…pentru o vreme.

Caci timpul zboara si inima tinerei Alice simte fiorii primei iubiri. Inevitabilul se produce, iar valijoara acesteia o intovaraseste pe drumul nou ales, alaturi de baiatul din vecini. Bagajele, in acest film, reprezinta ele insele personaje principale, ori ca este vorba despre cufarul cu recuzita al magicianului, ori ca este mica valiza a fetei; sunt prezente mereu alaturi de Tatischeff si Alice.

Nu este nicio tragedie, este viata, cu umor, cu duiosie, cu intelegere, cu vise pentru fiecare varsta, cu timp pentru fiecare vis.

Si Iepurele Alb isi implineste visul sau, acela de a fi liber, batranul il slobozeste din cusca sa in mijlocul unui tapsan pe o colina de langa oras, intre suratii lui. Si obosit, poate deceptionat, poate foarte trist, dar intelept, magicianul care i-a iluzionat pe altii numai pe el nu, se intoarce …unde?…si pentru ce ?…

Sylvain Chomet a facut un film frumos ! Un omagiu adus lui Tati si artei sale. Un omagiu adus conditiei artistului oriunde si oricand in lume ! Suna desuet sa spun asa, dar cum altfel as putea sa o spun mai simplu de atat. Dar sunt constienta ca putini vor gusta acest film. Eu una vi-l recomanda din inima pentru ca face bine la suflet. Si muzica originala a lui Chomet invaluie pelicula exact intr-o farama din sufletul lui Tati.

Si situl filmului este minunat. Va recomand, in acelasi timp sa vedeti, sa revedeti Mon Oncle  din 1958:

Nota: 8.5/10