Late Bloomers (2011)

Late Bloomers (2011)
Regia: Julie Gavras
Distributia: William Hurt, Isabella Rossellini, Doreen Mantle

‘Late Bloomers’ este un film despre imbatranire, despre impacarea cu aceasta, despre felul in care te apropii de varsta de 60 de ani. Marturisesc ca sunt indragostit de Isabella Rossellini de cand mi-am dat seama ca Ingrid Bergman avea o fiica si vazand acest film mi-am dat seama ca aceasta poveste despre oamenii intrati in criza atingerii pragului de 60 de ani imi spune multe tocmai pentru ca eu insumi ma apropii de 60. Asadar faptul ca mi-a placut acest film este de asemenea un semn de imbatranire? Poate, dar cand actrita mea favorita si splendidul sau partener din film William Hurt fac parte din aceeasi generatie cu mine, inseamna ca imbatranim cu totii frumos si ne distram facand filme si vizionand filme despre cum ne apropiem de 60 de ani. Viata e frumoasa!

O scena frumoasa din film rezuma totul si explica de ce acest film merita. Cei doi eroi (el este un fost arhitect faimos, ea este fosta lui sotie dedicata) decid sa se desparta temporar ca parte a crizei varstei. Ei se intalnesc la inaugurarea unei expozitii de arta a fiului lor cel mic, unul dintre evenimentele zgomotoase care au loc intr-o galerie supraaglomerata cu muzica data tare care ucide realitatea sunetelor si cu efectele de lumina care distorsioneaza realitatea vizuala. Ei sunt departe unul de celalalt, abia se pot zari, ei nu aud nimic din cauza muzicii. Nu au nevoie de nimic din toate acestea, pentru ca prin privirile in ochii celuilalt si prin cateva gesturi isi spun unul altuia ce s-a intamplat in saptamanile sau poate lunile de cand s-au despartit. Aceste saptamani sau luni sunt nimic comparat cu cei peste 30 de ani petrecuti impreuna si nicio despartire nu le poate distruge dragostea, si cuvintele nu sunt necesare pentru a comunica.

Desigur, scena se bazeaza pe talentul actoricesc superb al celor doi interpreti, Rossellini si Hurt. Asa cum se intampla in cazul intregului film. Regizoarea Julie Gavras (da, fiica lui Costa Gavras) a avut in mainile sale un scenariu a la Woody Allen, cu o atingere mai mare de dulceata sau cu mai putin cinism. Ea a hotarat sa puna deoparte sau sa minimalizeze multe dintre temele sau personajele adiacente (precum dilema arhitectului in fata proiectului care pare sa ii depasesca aptitudinile, drama celor trei copii majori ai cuplului in fata riscului separarii parintilor dupa o viata petrecuta impreuna, sau povestile romantice secundare care sunt neglijate pana la punctul de a le face pe cele doua personaje care intra intr-o relatie cu eroii nostri doar niste pioni) si s-a concentrat pe povestea atingerii varstei a treia, cu toate consecintele ei dulci si amare. Rezultatul e incantator si aceasta in principal datorita interpretarii superbe si unei coloane sonore foarte inspirate.

‘Late Bloomers’ nu este o capodopera, ci un film minor care reuseste sa genereze emotie sincera si nu doar sa faca spectatorii sa se simta bine. Aproape necunoscut de public, prea putin distribuit, ignorat de critici (doar cinci recenzii pe IMDb la aproape un an de la premiera de la Festivalul International de Film de la Berlin!), ‘Late Bloomers’ poate fi cel mai bun film necunoscut de mai nimeni al anului 2011 .

Nota: 7/10