Antichrist (2009)
Regia: Lars von Trier
Distribuția: Willem Dafoe, Charlotte Gainsbourg, Storm Acheche Sahlstrøm
Lars von Trier nu fuge de extreme, căutându-le chiar, de-a lungul carierei sale cinematografice. Chiar și filmele sale mai „moderate”, cum ar fi serialul de televiziune „The Kingdom” sau primele sale mari succese „Europa” și „Breaking the Waves”, au inclus elemente inovatoare de televiziune sau cinematografice. Mai târziu, el a mers la extreme în aproape toate filmele pe care le-a regizat. „Dogville” este un exemplu uscat și teoretic al școlii Dogma, „Melancholia” este cel mai frumos sfârșit al lumii filmat vreodată, în timp ce „Nymphomaniac” exploră granițele sexualității. „Antichrist” aparține perioadei sale mai recente, una în care fiecare dintre filmele sale trebuie să vină însoțit de avertismente, cerând spectatorilor să-l urmeze pe autor în teritorii neexplorate, care în cele mai multe cazuri sunt întunecate și înspăimântătoare.
Până la un anumit moment povestea din „Antichrist” poate fi spusă. El (Willem Dafoe) și Ea (Charlotte Gainsbourg) (numele nu sunt rostite vreodată, și nu apar nici pe generic) se confruntă cu coșmarul oricărui cuplu de părinți – băiețelul lor cade de la fereastră și moare. Cei doi, dar mai ales Ea, simt durere și remușcări (accidentul a avut loc în timp ce făceau dragoste). El este un psihiatru și încearcă să-i vindece durerea renunțand la medicație și obligând-o să caute și să se confrunte cu sursele angoaselor sale, care s-ar putea găsi într-o călătorie facută împreună cu fiul lor cu un an înainte, în pădure. Cuplul va merge împreună în acel loc pentru a finaliza vindecarea, dar această călătorie va deschide cutia Pandorei, va duce la înrăutățirea relațiilor dintre ei sub presiunea naturii care, departe de a fi prietenă sau neutră, pare a deveni mai mult o amenințare satanică. Acesta este aproximativ punctul până la care povestea poate fi subiectul multor filme, de la thrillere romantice până la groază. De acum încolo, Lars von Trier își ia spectatorii spre un teritoriu neexplorat, spre zone întunecate, pentru care „groază” sau chiar „sadism” sunt două cuvinte care pot fi considerate eufemisme. Bărbatul și femeia devin predatori cruzi unul față de celălalt, natura amplifică teroarea și spectatorii nu sunt feriți de nici un detaliu grafic al distrugerii reciproce. Pot să ghicesc că la toate vizionările publice ale acestui film au ieșit spectatori din sala de cinema, pentru că nu erau capabili să mai vadă atâta cruzime pe ecran.
Care-i rostul? Nu voi pretinde că am cheia. Pare a fi o lucrare a unui suflet chinuit, aparținând categoriei de produse întunecate și macabre, pe care unii le vor considera artă extremă, iar alții vor crede că sunt gunoi sau chiar pornografie. Eu personal înclin de partea opiniei artei extreme. Este o poveste foarte întunecată și pesimistă care lovește telespectatorii în stomacuri, însă valoarea ei estetică, în special în imagine, sunet și muzică, nu poate fi negată. Povestea are, de asemenea, un mesaj: prea multă rațiune poate da naștere la monștri, la fel precum și somnul rațiunii, mai ales atunci când este vorba despre vindecarea durerii după o pierdere ireparabilă. Willem Dafoe și Charlotte Gainsbourg își asumă riscul de a juca într-un film care trebuie să fi fost foarte solicitant din punct de vedere fizic, dar și psihologic. Au jucat bine, dar ceva lipsea. Dacă a existat vreodată dragoste între cele două personaje, acest lucru nu este vizibil niciodată pe ecran. Este justificată cantitatea de violență, sexualitate și oroare pe ecran? Aceasta este o întrebare care trebuie adresată lui Lars von Trier.
