Incendies (2010)

Incendies (2010)
Regis: Denis Villeneuve
Scenariul: Denis Villeneuve, Wajdi Mouwad (piesa de teatru), Valérie Beaugrand-Champagne (consultant)
Distributia: Lubna Azabal, Mélissa Désormeaux-Poulin, Maxim Gaudette, Abdelghafour Elaaziz
2011 – Nominalizare Oscar – Best Foreign Language Film of the Year –  Denis Villeneuve – Canada

Un film tulburator!!! Pe care l-am vazut dupa Lebanon, nu pentru ca aceasta ar fi fost ordinea fireasca a evenimentelor, ci pentru ca este ordinea in timp a realizarii peliculelor referitoare la zona (desi in tematici diferite).

Daca mergeti pe Wikipedia, veti putea afla ca :

Souha Fawaz Béchara, nascuta in anul 1967 , este o libaneza care la varsta de 20 de ani a fost arestata si apoi detinuta in inchisoarea clandestina Khiam pentru tentativa de asasinare a generalului Antoine Lahad  de catre Armata Libanului de Sud. Torturata de nenumarate ori, a fost in final eliberata in anul 1998, ca urmare a unei importante campanii internationale. In anul 2003, ea  si-a publicat autobiografia sub titlul Rezistenta, in care isi poveste viata in Liban, inainte si dupa acel atentat.

Povestea lui Souha Bechara l-a inspirat pe dramaturgul canadian de origine libaneza Wajdi Mouawad la piesa sa de teatru Incendies/Scorched, in care o tanara fata pe nume Nawal este incarcerata in inchisoarea Kfar Rayat pentru uciderea “sefului tuturor militiilor”.

WAJDI MOUAWAD are o personalitate complexa. Mouawad ilustreaza „cea ce se intampla atunci cand iti petreci copilaria in Beirut, adolescenta in Paris si apoi incerci sa devi adult in Montreal”. Inca de cand a absolvit sectiunea franceza a Scolii Nationale de Teatru din Canada, in 1991, Wajdi a scris, adaptat, tradus si montat pe scena, piese pentru un public de toate varstele. Cele mai importante surse de inspiratie ale sale sunt copilaria, razboiul si exilul.

Sunt extraordinare si emblematice cuvintele lui Wajdi: „Sometimes I try to figure out what kind of man I would have been if we stayed in Lebanon. I askmyself if my parents didn’t leave Lebanon, would I be making theatre? It’s strange. It’s like a ghost country in my heart . . . but it’s the ghost that gave me life, my first years and my first language.”

Piesa de teatru Incendies a inspirat filmul omonim al lui Denis Villeneuve.

Din primele momente ale filmului si pana la scenele finale, am fost apasata de misterul adanc desfasurat pe ecran: misterul sufletului uman si misterele tragice ale razboaielor Orientului Mijlociu.

Incendies este o pelicula lunga, de peste doua ore, dar nu am simtit timpul, ci numai drama timpurilor!

Filmul incepe in leganarea trista a piesei “You and Who’s Army” a lui Radiohead, in peisajul galben arid libanez, intr-un orfelinat unde copiilor li se rade parul de pe cap si ochiul trist si gol de vise si sperante al unui baietel, sclipeste in tremurul aerului fiebinte. Orfelinatul este unul dintre locurile de care actiunea filmului se leaga mereu.. Si aceasta, pentru ca copilul pe care il naste adolescenta Nawal Marwan in afara unei casatorii legale (o mare necinste in familie), ii este luat imediat de la san si incredintat unui orfelinat. Orfelinatul, oriunde in lume, sub piciorul dictaturilor si al rebeliunilor nationaliste – este pepiniera viitorilor soldati-marioneta! Dar cine este Nawal Marwal? Actiunea filmului penduleaza intre prezentul in care personajul a murit si trecutul anilor 80-90 in timpul Razboiul Civil Libanez si al Miscarilor Nationaliste. Doua identitati: crestini si musulmani, apartinand aceluiasi popor si aflate intr-o cruda dezlantuire armata: crime, suferinte, distrugeri – Militii Crestine si Militii Musulmane imprastie dezastrul in numele religiei.

Prezentul actiunii debuteaza in Canada, in biroul notarului Lebel (Remy Girard), care dupa moartea lui Nawal (multi ani devotata secretara a notarului), ii convoaca pe cei doi gemeni ai acesteia, pentru a le inmana documentele testamentare ale defunctei lor mame. Aceasta nu-si doreste o lespede funerara, nu-si doreste un epitaf (caci”cei care nu se tin de promisiuni nu merita un epitaf”) dar lasa pentru fiecare dintre copii, pentru Jeanne (Melissa Desormeaux-Poulin) si Simon (Maxim Gaudette), cate un plic, cate o sarcina testamentara – sa-si gaseasca tatal si sa-si gaseasca fratele mai mare (despre existenta caruia nu aflasera pana in acel moment). Si abia dupa aceea, mormantul mamei va putea primi o piatra cu numele ei. Pentru ca „Copilaria e ca un cutit infipt in gat, care nu poate fi scos usor!”.

Un film despre aflarea adevarului, a identitatii si a iubirii neconditionate.

Un film amintind de filonul dramatic al tragediilor antice, stramutate in problematica Orientului Mijlociu.

Un fluid care circula mereu dus-intors, in trecutul lui Nawal Marwan si in prezentul din care ea continua sa faca parte pana la finalul initierii celor doi gemeni! Si fluidul acesta cuprinde spectatorul, il patrunde de personalitatea eroinei si de tragedia ei personala circumscrisa tragediei unui popor. Structurat pe capitole: Gemenii / Nawal / Daresh / Sudul Libanului / Kfar Rayat / La Femme au Chante / Sarwan Janaan / Nihad / Chamseddine Wallat ….etc, filmul ne implica in trecut, in peregrinarile lui Nawal in cautarea fiului sau, prin orfelinatele in ruine, cenusa si pustiu din sudul Libanului, in mijlocul razboiului civil dintre militantii palestinieni musulmani si aripa de dreapta a fortelor nationaliste crestine libaneze (organizate dupa modelul falagelor spaniole sau italiene).  Crime si de o parte si de cealalta…Victime inocente…Femei, copii…Moarte…Sacrificii…

Jeanne si fratele ei geaman, Simon (Sarwan in araba) nu si-au privit si inteles mama la fel in timpul vietii ei, de aici si refuzul si insensibilitatea tanarului de a porni in executarea sarcinii sale – gasirea fratelui despre a carei existenta nu stiuse. Insa Jeanne, matematiciana ca formare profesionala, isi pune misiunea intr-o ecuatie pe care porneste sa o rezolve si pleaca in Liban, in locurile de unde isi trage radacinile si unde va incerca sa afle raspunsurile si unde va afla cum a fost in realitate si in intimitatea sa Nawal. Ghidata de fotografia acesteia si de detalii mai putin vizibile ajunge la fosta inchisoare de la Kfar Rayat, afla despre „femeia care canta”, prizoniera cu numarul 72, condamnata la 15 ani, „care nu  a cedat niciodata”, victima a tortionarului Abu Tarek, specialistul in tortura si viol repetat si spectatorul este trimis din nou in trecut si asista la nasterea gemenilor….

Vine si momentul in care Simon se implica si se alatura surorii sale, ii sprijina si batranul notar…radacinile incep sa se contureze – si incet – incet, spectatorul afla cutremurat ca din orfelinatul in care se afla primul nascut al lui Nawal au fost salvati copiii, ca Nihad Mai era un copil bun, un mic luptator, care insa nu a reusit sa-si gaseasca mama. Astfel incat a devenit un animal salbatic, calaul Abu Tarek.

Sfasietor deznodamantul, felul in care viata isi pune pe masa cartile. Secventele acestui deznodamant, devoalarea adevarurilor crude si greu de suportat, sunt surmontate de profunda credinta crestina a lui Nawal – iertarea/iubirea., caci pe patul de moarte ea mai lasa o ultima scrisoarea gemenilor: „Povestea celor doi copii incepe cu nasterea primului, deci incepe cu o poveste de dragoste…Povestea voastra incepe cu o promisiune care va trece peste toata furia…Datorita voua azi, in sfarsit am reusit sa-i pun capat. Amenintarea a luat sfarsit. Si eu  am in sfarsit timp sa va iau in brate si sa va cant un cantec de leagan ca sa va linistesc…Nimic nu e mai frumos decat sa fim impreuna. Va iubesc, mama voastra Nawal. Imi veti putea pune o piatra pe mormant, sa-mi scrieti numele pe ea si o asezati cu fata la soare…1949 – 2009  – Nawal Marwan!”

O poveste puternica despre rabdare si iertare dincolo de limitele umane (o problema greu de inteles pentru mine), despre iubire neconditionata ( la fel de greu de inteles si acceptat pentru mine), despre identitatea determinanta a drumului in viata, despre cum isi poate urma o femei drumul in viata astepandu-si linistea si pacea interioara, p poveste despre viata si moarte in vremuri de razboi.

Denis Villeneuve si-a gasit o  buna partitura in piesa lui Wajdi Mouwad si a reusit un scenariu si o transpunere a acestuia, de mare empatie si cu stiinta subtila a conturarii caracterelor prinse in capcanele psiho-socio-politice ale vremurilor.

Cu o distributie impresionata ca performanta – se detaseaza Lubna Azabal si Mélissa Désormeaux-Poulin, cu o plastica de neuitat a imaginii – André Turpin si cu o colana sonora inspirata – Grégoire Hetzel, atat nominalizarea in 2011 la Oscar pentru Best Foreign Language Film of the Year, cat si cele 10 premii castigate la Genie Awards si Vancouver Film Critics Circle, premiul la Venice Film Festival, premiul The City of Toronto Award for Best Canadian Feature Film la  Toronto International Film Festival, vin sa confirma valoarea acestui film, pe care nu vi-l recomand, pe care va spun ca trebuie sa il vedeti!

Nota: 9.5/10