Babardeală cu bucluc sau porno balamuc (2021)
Regia: Radu Jude
Distribuția: Katia Pascariu, Claudia Ieremia, Olimpia Malai
Am câteva motive de a mă bucura că ‘Babardeală cu bucluc sau porno balamuc’ (titlul englez este ‘Bad Luck Banging or Loony Porn’) al lui Radu Jude a primit Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin 2021, unde a fost lansat. Unul dintre ele este că filmul demonstrează că Valul Românesc în cinematografie, care este departe de a mai fi nou, a devenit permanent precum mareele și regizorii săi continuă să facă filme care captează atenția spectatorilor, reflectă realitatea (și mai recent și istoria) românească și o fac în stiluri și modalități diverse. Un alt motiv este că filmul în sine este excelent realizat, cu o perfectă stăpânire a mijloacelor tehnice ale profesiei, și în dialog cu filmele generațiilor precedente de cineaști din România. Filmul a fost realizat în condițiile pandemiei și este (și) un film despre pandemie, unul dintre primele lansate în lume. Multe altele desigur îl vor urma. În fine, mă bucură că succesul este al lui Radu Jude, regizorul care cu abordează cu curaj în filmele sale din ultimul deceniu prezentul și trecutul tarii.
Filmul începe cu un prolog despre care probabil că a auzit toată lumea și se încheie cu trei finaluri posibile din care spectatorul poate să aleagă pe cel pe care îl preferă. Între ele, trei părți, fiecare în stil diferit, fiecare o fațetă, o perspectivă a complexelor realități ale României contemporane. Povestea este destul de simplă. Emi (Katia Pascariu), profesoară la o scoală bucureșteană, este filmată într-o partidă amoroasă cu soțul ei. Filmul, din motive niciodată bine clarificate, ajunge pe Internet. Părinții elevilor ei, indignați, cer organizarea unei ședințe care să ducă la excluderea profesoarei din învățământ. În prima parte, filmată în stil documentar, de multe ori cu camera de filmat ascunsă, o vedem pe Emi în așteptarea ședinței, cutreierând Capitala pe care o cunoaștem, cu amestecul ei de clădiri moderne și case vechi, de multe ori în paragină, cu lumea grăbită, indiferentă, vulgară, nervoasă și gata de ceartă pentru orice fleac. A doua parte este un dicționar ilustrat cu câteva zeci de cuvinte din vocabularul românesc curent, incluzând concepte diverse de la istorie până la pornografie, ilustrate cu imagini de arhivă, animație sau statice, oarecum în stilul pe care Jude îl folosise în ‘Țara Moartă’. Partea a treia descrie în stil de teatru caragialesc-kafkaian ședința condusă de directoarea școlii în care este dezbătută soarta profesoarei care face față unor acuzații care se întind de la imoralitate la lipsa de patriotism. Finalul îl decid spectatorii.
Filmul pune în fata spectatorilor câteva întrebări, unele poate specifice realității românești, altele cu semnificație mult mai largă. Care sunt limitele dintre viața particulară și cea profesională și publică? În ce măsură are un educator sau orice personalitate cu o activitate publică dreptul la confidențialitate în viața sa particulară? Ce înseamnă vulgaritatea și în ce măsură sexul este asociat automat cu pornografia? Care este scopul activității educaționale? Care sunt modelele pe care le prezentăm tinerei generații? Ce înseamnă patriotism? Cei care cunosc realitățile românești vor fi probabil mai puțin mirați de amestecul de vulgaritate și fanfaronadă de limbaj care iese la suprafață în întâlnirea dintre părinți și profesori. Radu Jude combină trei stiluri diferite, și ele se complementeaza, secțiunea din mijloc incluzând o foarte ilustrativă punere în context, utilă și spectatorului mai puțin familiar cu cele care se întâmplă în România de astăzi.
Katia Pascariu interpretează excelent rolul lui Emi, în îmbrăcămintea ei sobră și cu atitudinea în care se combină panica de a plăti pentru o greșeală stupidă și teama pentru viitor pe de-o parte, cu demnitatea cu care își apară spațiul privat și probitatea profesională și intelectuală cu care se confruntă cu gloata părinților. Jude reușește să transforme constrângerile condițiilor în care a trebuit să filmeze într-un element artistic creativ. Măștile cerute de ‘distanțarea socială’ șterg o parte din expresia fețelor dar dau mai multă putere ochilor și cuvintelor care sunt rostite de personaje. Finalul include o referire sarcastică la adresa abordărilor cinematografice de rutină, dar nu este singura, mai sunt de fapt presărate de-a lungul filmului încă câteva secvențe de dialog dintre regizor și cinematografia de altă dată. Juriul Festivalului de la Berlin merită după părerea mea felicitări pentru premierea acestui film care nu se sfiește să provoace, dar o face cu curaj și cu o tintă precisa. La fel ca și în filmele precedente, Radu Jude pune în fata societății românești de astăzi o oglindă în care mulți refuza să se privească. Aștept cu mult interes să văd cum va fi filmul perceput și primit de spectatori în România și în lume.
În cinematografele din România din 7 mai.
