Iarna unui regizor de film: Kyra Kyralina (2014)

Kyra Kyralina (2014)
Regia: Dan Pița
Distribuția: Iulia Dumitru, Stefan Iancu, Corneliu Ulici, Iulia Cirstea

Nu mai văzusem de mult un film românesc prost 

Succesul cinematografiei româneşti în ultimul deceniu nu a răsărit în deşert. Deşi cinematografia din România a fost mai strict cenzurată şi mai controlată de propagandă în perioada comunistă decât în restul Europei de Est, au existat câţiva regizori talentaţi şi s-au făcut câteva filme bune sau cel puţin decente într-un mediu ideologic dificil, cu foarte puţine mijloace tehnice. Unul dintre aceşti regizori a fost Dan Piţa. Ceva ciudat s-a întâmplat însă cu el şi cu majoritatea regizorilor de film din generaţia sa după 1990. Cu unele excepţii, ei par să nu fi reuşit să utilizeze în bine libertatea de exprimare (politică şi stilistică) de care s-au bucurat subit sau să se adapteze la progresele tehnice rapide ale industriei cinematografice. Multe dintre filmele lor par să fie încremenite în trecut, repetând greşeli şi perpetuând stereotipuri care aparţin unei epoci diferite. ‘Kira Kiralina’ este un bun exemplu în acest sens – un eşec cinematografic, aproape din orice privinţă.

‘Kira Kiralina’ aduce pe ecran o poveste a lui Panait Istrati – scriitor de origine română care i-a fermecat cititorii francezi în anii 1920 cu poveştile sale de pasiune şi crimă situate în nordul Balcanilor şi mai ales în zona cosmopolită a ultimelor sute de kilometri ale cursului Dunării înainte de a ajunge la Marea Neagră. Este o zona fascinantă, un ţinut de legende şi pasiuni care ar putea fi fundalul unor povestiri şi filme grozave.

Problema cu scenariul scris de Ioan Grigorescu şi versiunea pe ecran a lui Dan Piţa este că ei nu au creat o viziune cinematografică paralelă cu textul lui Istrati, ci au ales calea uşoară de a avea un personaj citind povestea şi tot ceea ce vedem pe ecran este un fel de ilustrare a acestei lecturi. Dacă punem împreună scenele în care personajul principal îşi aminteşte şi citeşte cu voce tare episoadele vârstei copilăriei sale şi a adolescenţei tulburate, probabil că avem multe minute în care actorul este filmat fumând şi scriind pe aceeaşi coală de hârtie. Asemenea tehnici pot fi potrivite pentru teatrul de televiziune sau drame TV ‘low cost’, dar nu şi pentru filme pentru marile ecrane. cursivitatea povestirii este întreruptă permanent, imaginile sunt mai mult exemplificări pentru lectura monotonă a textului cărţii. Personajele sunt introduse de vocea povestitorului şi nu de ceea ce fac sau sunt pe ecran. Unele dintre scenele de acţiune sunt un eşec complet, cum ar fi confruntarea care se vrea dramatică dintre tatăl sadic al celor doi copii şi fraţii mamei, sau scena răzbunării care are loc câţiva ani mai târziu.

Imaginea câtorva scene (filmate în exterior) şi costumele excepţionale (create de Oana Păunescu) oferă o imagine alternativă a ceea ce ar putea fi fost acest film. Din păcate, acestea sunt doar excepţii, iar concepţia generală nu oferă o descriere credibilă a lumii la gurile Dunării de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi a eroilor creaţi de Panait Istrati. Ortografia chiar a numelui filmului („Kira Kiralina”) este diferită în distribuţie de cea de pe afişe („Kyra Kyralina”) şi din motive neclare pentru mine ambele sunt diferite de cea folosită în versiunile româneşti ale cărţii („Chira Chiralina”). Este irelevant să comentez jocul actorilor, toţi par a fi rigizi pe ecran, şi debutanţii şi actorii români cunoscuţi din distribuţie. Ultimile două scene ale filmului (chiar dacă în una dintre ele se vorbeşte prea mult) care se întâmplă după ce rolul povestitorului a fost finalizat oferă încă un indiciu despre ce ar putea fi fost acest film dacă ar fi fost aleasă o altă abordare. Este prea puţin şi prea târziu.

Nota: 3/10