I Am Sam (2001) – Eu sunt Sam
Regia: Jessie Nelson
Distributia: Sean Penn, Michelle Pfeiffer, Dakota Fanning, Dianne Wiest, Loretta Devine, Richard Schiff
Sunt un admirator neconditionat al omului de cinema Sean Penn, iar dupa ce am citit autobiografia sa, sunt un admirator sincer si al omului simplu Sean Penn, unul dintre cei mai buni actori pe care ii are cinematografia mondiala in acest moment. Sunt pe cale sa colectionez filmele sale, dar pana atunci ma apropii de cele mai recente pentru a le revedea sau a le viziona pentru prima data si a le comenta, normal, pe acest blog. Despre I Am Sam, am auzit numai lucruri frumoase, plus ca atinge unul dintre subiectele deosebite din existenta unui om: nascut cu o maladie cumplita, autismul, el incearca sa se integreze in societate, sa traiasca normal, sa creasca un copil si chiar sa aiba o relatie deosebita cu o persoana de sex opus. Dificil de realizat, greu de interpretat, dar nu imposibil. Nu pentru Sam, nu pentru Sean Penn.
Dificil de caracterizat acest film: pe de o parte, este un film despre persoanele cu dizabilitati in cautarea unei adevarate supravietuiri in aceasta lume, in care aparent totul le este impotriva. Nu este usor sa traiasca printre oameni normali, multi dintre ei fiind putini receptivi la aceasta suferinta, pe care nu o inteleg, nu o accepta sau pur si simplu nu o recunosc. Pentru Sam (o interpretare absolut exceptionala din partea lui Sean Penn), toate acestea fac parte din lumea lui, desi el este ca toti autistii departe de a o intelege. Prin intamplari anterioare, necunoscute de catre spectatori, descoperim ca are o casa, are prieteni (cu aceleasi afectiuni ca ale sale), are chiar un copil aparut prin cine stie ce mijloace. Pe care trebuie sa il creasca, asa cum poate, si sa il protejeze.
Acesta este al doilea plan al filmului: pe de alta parte, este un film despre un parinte care se lupta sa isi pastreze copilul, impresionand prin sinceritate si autenticitate, prin sentimente curate in cadrul procesului de atribuire a simpaticei fetite Lucy (din nou, exceptionala Dakota Fanning). Sunt momente in acel proces in care pur si simplu te apuca plansul: cat de duri pot fi avocatii, cat de lipsiti de sensibilitate sunt unii chiar in fata unor sentimente firesti si reale. Iata ce spune insensibilul avocat advers: „Acum sunteti de aceeasi varsta. Ce-o sa te faci cand ea este in clasa a zecea?Sau cand ajunge la pubertate?” Insa are dreptate. Dupa toate circumstantele, el nu poate reusi in aceasta incercare si, se pare, in cele din urma isi da seama in ciuda evidentelor.
Asa cum am spus si in cazul Rain Man sau My Left Foot sau in The Sixth Sense sau in Mar Adentro, este foarte greu sa interpretezi un asemenea rol. Trebuie sa fii cu adevarat bun. Ceea ce este Sean Penn, atat in celelalte filme ale sale, cat si in acesta: un autist la varsta a doua, aflat in perioada in care incearca sa se redescopera ca persoana, isi da seama de problemele sale de comportament si incearca sa se integreze, sa nu ii deranjeze pe cei din jur. Poate ca cinematografia in ansamblu a filmului nu este suficienta pentru un film-cult sau pentru un film care sa ramana in memoria cinefililor-critici. Dar pentru cei care simt cu adevarat, este un model de umanitate, de interpretare, de sentiment adevarat. Asa ca, indiferent de critici, este un film pe care vi-l recomand din tot sufletul.
1 comment