Hitchcock (2012)

Hitchcock (2012)

Regia: Sacha Gervasi
Scenariul: John  J. McLaughlin, Stephen Rebello (cartea „Alfred Hitchcock and the Making of Psycho” – 1990)
Distributia: Anthony Hopkins, Helen Mirren, Scarlett Johansson, Jessica Biel, James S’Arcy

Niciun OSCAR pentru Hitchcock in intreaga sa cariera, desi a fost nominalizat de 5 ori, in 1941, 1945, 1946, 1955 si 1961 pentru Rebecca, Lifeboat, Spellbound, Rear Window si Psycho.

In anul 1979 Institutul American de Film l-a onorat cu Premiul pentru intreaga sa cariera. La decernarea premiului, Hitchcock a spus: “Impart acest premiu, asa cum am facut si cu viata, cu Alma.”

Si iata acum acest film mult asteptat de mine (si probabil de catre multi cinefili romani admiratori ai regizorului), realizat dupa cartea lui Rebello, care a avut de-a lungul timpului, o buna primire la publicul cititor.

Am avut reactii diferite in timpul vizionarii, pe de o parte insatisfactie, pe de alta admiratie.

Insatisfactie pentru ca m-am asteptat poate sa descopar “nedescoperitele” inedite din spatele personalitatii regizorului, satisfactie pentru ca am descoperit-o pe “nedescoperita” Alma Reville 🙂 si am admirat-o. Pe undeva, filmul Hitchcock este filmul Almei, femeia talentata, inteligenta, rabdatoare (datorita dragostei pentru copilul mare care ii este sot si datorita umorului cu care stie sa iesa in afara cadrului si sa priveasca scena vietii ei).

Si am inteles ca succesul unui barbat are intotdeauna in spate o poveste trista, plina de un umor greu detectabil, mai ales in clipele in care protagonistul isi savureaza clipele de glorie.

M-a mai batut gandul, in timpul vizionarii filmului, ca Hitchock a avut o oarece personalitate bipolara, a fost un om care a dezvoltat un alter ego imaginativ, capabil de vesnice inamorari de blonde si tinere actrite, implicate in elaborate umbre, mistere si meandre  ale macabrului. Poate insa ca ca ideea bipolaritatii tine de ceea ce numim  talent si inspiratie. Bazate pe o subtila intelegere a vietii si a mecanismelor complexe ale mintii si sufletului omenesc.

Pana la urma… un making off, care devoaleaza cate ceva despre personalitatea si travaliul unui creator, despre relatii si interactiune, despre bigotismele, pudibonderiile si ingustimea creierelor decidentilor din industria cinematografica americana, despre munca pe platouri si in studiouri, despre conditia femeii – indiferent daca e sotie sau actrita … totul cu multa onestitate si decenta.

Primul film insa, in care Hopkins nu mi-a placut :). Si nu este el de vina in principal, ci efortul exagerat de a-i aduce infatisarea si dictia spre imaginea celui care a fost Hitchcock. Efort nereusit, ba chiar nitel jenant. Singura imagine acceptabila ar fi aceea a siluetei  solitare decupate in  profil. Si poate a umbrei nelipsite prelinse pe ziduri :). Si singurul moment puternic este acela al asteptarii infiorate si indoite in foaier, la premiera, a reactiei cutremurate a publicului din sala, la scena geniala a crimei lui Norman, moment in care Hitchcock-Hopkins intra in pielea personajului si baleteaza manevrand nevrotic un cutit imaginar.

Helen Mirren e complexa si convingatoare, insa departe din punctul meu de vedere de o recompensa la nivel de OSCAR.

Filmul insa merita sa fie vazut pentru recreerea epocii si reflectoarele puse pe personaje, cu mentalitatile si motivatiile specifice.

Nota: 7/10

[yframe url=’http://www.youtube.com/watch?v=3rQuRLERl6A’]