Hanna (2011)

Hanna (2011)

Regia: Joe Wright
Scenariul: David Farr&Seth Lochhead
Muzica: The Chemical Brothers
Distribuţia: Saoirse Ronan, Eric Bana, Cate Blanchett, Tom Hollander

Joe Wright surprinde extraordinar prin acest film. Devenit faimos prin dramele sale istorice, Pride and Prejudice (2005) şi Atonement (2008), în acest thriller alert şi sângeros ne lasă uimiţi, la fel cum, veţi vedea din film, Hanna o surprinde pe Marissa Wiegler. Ritmul, scenele de luptă şi urmăririle, împuşcăturile, crimele nu par a fi exact domeniul lui Joe Wright, însă el păşeşte pe un teren nou cu multă graţie, oferindu-ne un deliciu cinematografic.

La 100 de km de cercul polar, o tânără fată, Hanna (Saoirse Ronan, într-un rol cu totul diferit de cel din Atonement, însă la fel de bine jucat) este la vânătoare de căprioare, alături de tatăl ei, Erick (Eric Bana). Cei doi se ascund de o unitate germană CIA, condusă de o femeie puternică şi cu un trecut ambiguu, Marissa Wiegler (Cate Blanchett). Hanna a fost antrenată încă din copilărie să ucidă, să fie rapidă, să nu aibă milă faţă de cei care nu o merită, să vorbească fluent mai multe limbi străine şi să se adapteze la orice situaţie. Simţindu-se pregătită să lupte cu femeia care vrea să o distrugă, ea porneşte un semnal radio ce îi pune casa pe radarul celor care o caută, punând în mişcare un întreg lanţ de evenimente, demonstrându-şi calităţile şi răzbunându-şi mama ucisă.

Premisa poate părea tipică, însă modul în care este dezvoltată transformă acest film într-un basm întunecat, înfiorător şi plin de personaje surprinzătoare. Cele mai multe laude merg spre Saoirse Ronan, superbă în rolul de tânără asasină, însă şi de fiică şi adolescentă, în timp ce descoperă prietenia, ideea de familie numeroasă, calculatorul, electricitatea, televiziunea şi moartea. La fel ca în rolul din Atonement, cel care a consacrat-o, jocul ei actoricesc se bazează mai ales pe ochii ei, care transmit mai mult decât un monolog interminabil ar fi putut-o face. Deşi scenele ei de luptă sunt impecabil realizate (voi fi subiectivă, însă mi-a plăcut mai mult de ea ca pistolară decât de James Bond), mult mai frumoase sunt momentele ei intim-familiare cu tatăl ei, cu Sophie şi Miles, doi copii pe care i-a întâlnit în Maroc, când atât personajul, cât şi Saoirse strălucesc prin bunătatea şi sensibilitatea de care dau dovadă.

De asemenea, aş dori să îl menţionez pe Eric Bana pentru naturaleţea sa şi pe Tom Hollander, mereu surpinzător, acum în rolul de ucigaş plătit. Probabil a vrut să se răzbune pe cineva după ce a fost refuzat de Elizabeth, atât în Mândrie şi Prejudecată, cât şi în Piraţii din Caraibe.

Muzica electronică susţine ritmul alert al filmului şi şocul tehnologic al Hannei, fiind evidentă mai ales în timpul urmăririlor. Cinematografia este superbă, Alvin Kuchler îmbinând elementele de basm cu întunecimea serviciilor secrete, iar locaţiile de filmare recreează perfect atmosfera Berlinului vechi, distrus şi gri, mai ales prin parcul de distracţii abandonat (fundalul unui set de scene incredibile) şi magicianul singuratic, simbolizând pierderea inocenţei şi copilăria distrusă.

Joe Wright m-a uimit prin acest film, atât de diferit de munca sa din trecut, printre care The Soloist şi Atonement, iar această versatilitate tematică mi s-a părut demnă de laudă. El îşi creează un loc printre regizorii importanţi, prin estetica filmelor sale şi abordarea de succes a unor teme atât de variate.

Recomand Hanna tuturor amatorilor de filme thriller, însă şi celor mai puţini atraşi de acest gen, filmul fiind o dramă psihologică bine structurată, având în centru  maturizarea prematură a unei fete născute să ucidă.

Nota: 8,5/10