Fotbal infinit (2018)
Regia: Corneliu Porumboiu
Joi, 8 martie, de la 20:30, Cinema Muzeul Țăranului Român a prezentat, în premieră pentru România, cel mai nou documentar al regizorului român Corneliu Porumboiu – „Fotbal infinit”. Filmul a avut deja premiera mondială la Berlin, iar proiecția din București s-a bucurat de prezența regizorului și a unei părți din echipă, printre care protagonistul. Un detaliu notabil a fost și numărarea, printre spectatori, a unor mari nume ale fotbalului românesc, cum ar fi Marius Lăcătuș sau Ciprian Marica.
Protagonistul se numește Laurențiu Ginghină și este funcționar la Prefectura Vaslui, unde se ocupă – ne dezvăluie o succesiune de scene demne de „Amintiri din Epoca de Aur” – cu primirea, sortarea și redistribuirea corespondenței, pentru care, firește există „o procedură”. Această procedură pare să-l asigure pe bărbat de importanța muncii sale, mai ales că ordinea și disciplina par să joace roluri esențiale în viața lui. În fond, așa continuă el să cizeleze regulile unui fotbal nou, sau, poate, paralel, un fotbal infinit, cum remarcă regizorul, prezent pe parcursul întregului documentar, în calitate de interlocutor, de voce a rațiunii și chiar de avocat al diavolului.
Documentarul a fost realizat independent și fără finanțare de stat, iar Corneliu Porumboiu declara, pentru news.ro, că ar fi „un produs cinematografic de nișă”: Nu mă aștept să fie un hit, spunea el. Începuturile proiectului au fost, de altfel, mai mult decât modeste și foarte firești. Un prieten al regizorului i-a povestit că fratele său, Laurențiu, încearcă din răsputeri să revoluționeze regulile fotbalului, pentru a iuți mișcarea mingii, a reduce viteza jucătorilor în teren și a evita aglomerațiile care se creează în vederea deposedării.
În 1986, pe un teren din Vaslui, Laurențiu Ginghină și-a fracturat peroneul în urma unei intrări „la rupere” dintr-un joc amical. Cu lux de amănunte, accente tragi-comice și o prezență scenică de invidiat, el redă filmul acțiunii și continuă cu a doua parte a poveștii când, pe 31 decembrie 1987, își rupea și tibia, în urma suprasolicitării la fabrica în care muncea, dar și a sudării deficitare a primei facturi. Traumatizat de succesiunea de evenimente negative, a început să se gândească la modalități de schimbare a regulilor în fotbal, pentru a evita asemenea experiențe, pe viitor. În viziunea lui, fotbalul acesta ar putea fi practicat, în deosebi, de persoane cu dificultăți motorii – așa ca el – sau de vârsta a treia.
Eu l-am perceput mai degrabă ca pe un artist decât ca pe cineva care schimbă sportul în sine, mai afirma Corneliu Porumboiu, pentru news.ro. Cu adevărat, în Laurențiu Ginghină există o doză imensă de teatral, însă ea se manifestă atât de natural, încât felul molcom și calculat în care povestește și argumentează te încântă, fără să-ți dai seama de ce. Unul dintre cele mai reușite momente ale documentarului este monologul de la prefectură, în care el afirmă că prezența regizorului în viața lui și faptul că se lucrează la acest film i se par desprinse dintr-un film cu supereroi. Cu exemple pitorești și o multitudine de amănunte despre cunoscuții Superman sau Spider Man, el aduce în discuție ideea că aceștia sunt oameni obișnuiți în viața reală, la fel ca el; în viața alternativă. însă, schimbă lumea, un lucru pe care și-ar dori și el să îl reușească.
Dincolo de a fi un film despre fotbal, „Fotbal infinit” este o îmbinare pe nesimțite între o filosofie de viață personală și una generală. Pe parcursul discursului său foarte fluent și niciodată inhibat, protagonistul oferă cu generozitate exemple și citate din opere filosofice sau lucrări religioase. În mod surprinzător, acolo unde te-ai aștepta să se dezbată continuu jocul la offside și cât de practică ar fi eliminarea acestuia pentru cursivitatea meciurilor, îți dau de gândit aforisme despre cunoaștere (preluate din „Mitul peșterii” al lui Platon), dar și despre soartă și anomalii de judecată (Laurențiu Ginghină afirmă că i s-a părut întotdeauna ciudată spusa lui Dumnezeu din Biblie: Mustru și pedepsesc pe cei pe care-i iubesc).
The Guardian a numit acest documentar „(…) o parabolă social-realistă, cu accente de comedie și satiră birocratică, caracteristice regizorului”. L-aș numi și o lecție de filosofie aplicată, o mostră contemporană de donquijotism aplicat într-un domeniu în care te aștepți la arbitraj video și sisteme complicate de puncte, și nu la divizări și sub-divizări de echipe și terenuri. În felul său, Laurențiu Ginghină devine un Peter Parker sau un Clark Kent de Vaslui, fără a respecta, neapărat, clișeele stabilite de aceștia. Demn de menționat este și faptul că regizorul dă dovadă, în egală măsură, de super-eroism, în special fiindcă erijarea în acest „Dumnezeu al lucrurilor mărunte” (ca să parafrazez titlul cărții lui Arundhati Roy) nu îi garantează nici un succes financiar răsunător, nici aprobarea… familială, tatăl său fiind celebrul fost arbitru Adrian Porumboiu.
